Google

Lumea

Written on:April 21, 2014
Comments
Add One

Bouchinist din Paris copyCine doreşte săînceapă o afacere în Taiwan merge la camera de comerţşi prezintă planul unor specialişti. Aceştia, plătiţi de stat, elaborează gratuit studiul investiţiei, care cuprinde proiectul tehnic, identificarea surselor de aprovizionare cu materii prime, a pieţelor de desfacere şi posibilităţile de recuperare a capitalului investit. Odată finalizată, lucrarea este supusă aprobării solicitantului. Dacă se obţine acordul, statul ca antreprenor general construieşte întreprinderea şi o predă la cheie beneficiarului. În acest scop emite comenzi altor companii taiwaneze şi achită furniturile ori serviciile acestora. Întreprinzătorul are obligaţia de a urma întocmai proiectul. Plata datoriei către stat începe din momentul în care afacerea intră pe profit conform estimărilor camerei de comerţ. Pentru a susţine economia naţională băncile din China acordă credite avantajoase străinilor care cumpără mărfuri industriale chinezeşti. Rezultatele acestei politici sunt ritmul accelerat de dezvoltare economicăşi puterea acestui stat de a planifica proiecte îndrăzneţe. Ca exemple avem programele spaţial şi antarctic chinez sau platformele plutitoare alimentate cu energie nucleară destinate exploatării petrolului în apele internaţionale. Utilizarea acestor instalaţii intereseazădeasemeni Rusia, Malaezia, Argentina, Africa de Sud, Olanda, Portugalia. Chinezii vor construi în largul provinciei Shandong o uriaşă insulă flotantă, Horai, pe care va funcţiona o electrocentrală mareomotrică. Structura se va fixa de stânci artificiale. Pentru a economisi terenul China nu va mai amplasa centralele eoliene şi fotovoltaice pe sol, ci pe aerostate ancorate la punct fix.

Pentru întreprinzătorii norvegieni înfiinţarea unei societăţi comerciale este simplă. Doritorul se prezintă la camera de comerţ, unde predă solicitarea la ghişeu. Tot acolo plăteşte o taxă modică. Are apoi de ales între a aştepta pe un fotoliu comod, citind ziarele şi revistele puse la dispoziţie sau de a pleca în oraş pentru alte treburi. După circa trei ore este invitat la un alt ghişeu unde primeşte documentele firmei. Odată cu debutul afacerii, statul oferă gratuit noii întreprinderi o camionetă.

Pentru a pune în valoare deşerturile, statul Australia de Vest permitea în anii 1970 concesionarea terenurilor în baza plăţii unei taxe simbolice la oficiul postal. Pentru a deschide o mică exploatare de smaralde se achita jumătate de dolar australian. Facilitarea investiţiilor favorizează competiţia şi dezvoltarea economică. De exemplu producătorii din regiunea bavareză Franconia au înregistrate o mie de mărci de bere!

Guvernul francez a sesizat importanţa deosebită pe care o are păstrarea tradiţiilor şi menţinerea etnodiversităţii pentru bunăstarea economică, socială şi culturală, cât şi pentru conservarea specificului naţional. Prin urmare “ţările” istorice au primit recunoaştere oficială. Sunt acceptate ca elemente teritoriale cu personalitate juridică. O lege din 1995 defineşte “ţara” drept „un domeniu al cărui locuitori împărtăşesc interese comune geografice, economice, culturale sau sociale, care au dreptul de a încheia contracte de planificare comunale”. Legiutorul francez recunoaşte 546 de ţări individuale şi grupuri sau asociaţii zonale de ţări. Exemple sunt ţările Dorgogne, Chalon, Dunois ori Gatinais. Împânzesc Bretania, Alsacia, Les Landes, Burgundia, Ille de France, Provansalia, Lorena, Limousin, Normandia, Picardia. O mică “ţară”, Tartane, există în Martinica, colonie franceză din Antile, iar două, Golo şi Liamone în Corsica. Referiri găsim în “Dicţionarul provinciilor şi ţărilor Franţei”, autori Benedict Boyrie şi Jean – Jacques Fenie. Familiile de transportatori, proprietare de vase care navighează pe apele interioare ale Franţei formează un grup social tradiţional. Sunt nomazi care călătoresc de la un port la altul pe râuri şi canale. Nu au domiciliu stabil. Copiii urmează scoala prin corespondenţă. Carl Sagan afirma că “…ştiinţa de carte este calea de la sclavie la libertate. Există multe feluri de sclavie şi multe feluri de libertate, dar tot a citi este calea”. În lume există câteva zeci de localităţi numite “oraşe ale cărţii”. Sunt răspândite în Japonia, Scoţia, Anglia, Ţara Galilor, Danemarca, Norvegia (regiunea Ragaland), Suedia (regiunea Sodermanland), Finlanda (regiunea Tavastia), Franţa (regiunile Provansalia, Bretania, Lorena, Ţara Catarilor, Flandra Franceză), Italia (regiunea Toscana), provincia belgiană Flandra de Vest, Spania (regiunea Leon), landurile germane Brandenburg si Saxonia Inferioară, Gelderland, una dintre Ţările de Jos, cantonul elveţian Valais, statele americane Minnesota, Nebraska, New York şi Texas, statele australiene Victoria si New South Wales, provincia canadiană New Brunswick, sultanatele Kedah şi Malacca etc. Târgurile şi expoziţiile de carte, festivalurile şi concursurile literare, lecturile publice, conferinţele, librăriile, anticariatele şi turismul cultural asigură acestor aşezări prosperitatea economică. Există o ligă mondială a Oraşelor Cărţii. Cetate a cărţii este Tombouctou, centru de cultură islamică din fostul Sudan Francez, dar şi Saint Martin, sat din New Brunswick, fondat de loialiştii emigraţi la finele secolului XVIII din Vermont. Loialiştii sunt americanii rămaşi fideli coroanei britanice, care nu recunosc independenţa SUA. Majoritatea locuiesc în statul Maine. Localitatea Hay on Way din Ţara Galilor, autoproclamată principat, este modelul de oraş a cărţii. Aici s-au născut romancierii Christopher Dawson, Jasper Ffordeşi Jenny Valentine. Primul volum de poezie în limba română a fost publicat în anul 1792 de Ioan Cantacuzino, la Moghilău în Transnistria. “A încerca să faci din orice punct de vedere lumea mai bună decât cum ai găsit-o este a da viaţa unui scop înalt”, a spus Andrew Carnegie, industriaş, savant, scriitor, filantrop, fondator de biblioteci, institute ştiinţifice, universităţi şi muzee. (Marian Rotaru)

Leave a Comment