Google

Literatura de călătorie (III)

Written on:August 15, 2016
Comments
Add One

Pocutia Pamant romanesc netNu încheiem excursia în lumea cărţilor de călătorie fără a sublinia câteva caracteristici ale genului. Jurnalele de călătorie sunt în primul rând autobiografice. Autorul a trăit experienţa relatată în carte. Totodată cărţile de călătorie devin, vrând nevrând, document istoric. Surprind realitatea la un moment dat. Aceste calităţi le au indiscutabil volumele englezoaicei Isabella Lucy Bird(1831-1904), vaşnică călătoare prin Europa, Asia, Australia şi Oceania, un fel de Uca Marinescu. Isabella Bird a lăsat moştenire volume de mare valoare documentară, niciunul tradus în română: “Printre tibetani”, “Persia şi Kurdistanul”, “Hawaii”, “Coreea şi vecinii ei”, “Pe valea fluviului Yangtze”, ”Hibridele Exterioare” etc.. Martin Johnson şi soţia sa Helen, care spunea adesea că “s-a măritat cu aventura” au înfruntat împreună locuri îndepărtate şi tot împreună au publicat 21 de cărţi: “În jungla din Borneo”, “Minuni în Congo”, “Tulagi şi Insulele Solomon”. Extraodinare sunt cărţile lui Francois Balsan. Noi îl ştim cu “Explorări în Kalahari”, dar a publicat multe altele pe care aş vrea să le citesc în română şi dintre care enumăr:”Belucistanul secret”. “Arabia necunoscută”, “Pe jos prin Somaliland”, ”Aventură în Yemen”, “Monomotapa“ (numele unui regat indigen din Mozambic). În 1935 etnograful Paul Emile Victor este însărcinat de Muzeul Omului din Paris să cerceteze băştinaşii din Groenlanda de Est. Spre deosebire de eschimoşii din Groenlanda de Vest şi de Sud, europenizaţi în mare parte, în estul Groenladei indigenii trăiau izolaţi şi păstraseră modul de viaţă tradiţional. Victor a stat un an într-o aşezare de eschimoşi estgroenlandezi. A vieţuit asemenea lor, dar demn, fără să profite de obiceiul eschimoşilor de a oferi propria soţie oaspetelui. Se va căsători pentru toată viaţa cu o fată din sat. A mers să vâneze cu băştinaşii, iar iarna a mâncat ouă de păsări de mare adunate vara de pe faleză şi care deşi între timp se stricaseră, erau considerate delicatesă. Întors în Franţa scrie “Boreal. Bucurie în noapte”, unde printre altele face o frescă a mitologiei eschimoşilor. Ciudat, dar cu eschimoşii se înrudeşte un trib din principatul himalaian Sikkim. Eschimoşii spun că străbunii lor au fost aduşi în Groenlanda de o pasăre de fier. Să fi zburat cu un avion? În munţii Groenlandei sunt uriaşi canibali, iar în interiorul ţării locuiesc  pitici care vânează potârnichi de zăpadă. Etnograful află de satele de eschimoşi a căror existenţă administraţia daneză a Groenlandei nu o bănuieşte şi că sunt eschimoşi care trăiesc nomazi pe mare. Victor a văzut urmele acestor enigmatici băştinaşi. În următorii ani Victor va călători şi va publica multe cărţi: “Din Groenlanda în Tahiti”, “Aventuri în lume”, “În Laponia” etc. Literatura de călătorie se confundă adesea cu monografia. Au apărut la noi în anii 1970 cărţi despre popoare puţin ştiute. Dau ca exemple: “Indienii din Mato Grosso”, ”Pigmeii” “Negri australieni”, “Papuaşii”, “Boşimanii”, “Zuluşii”, “Polinezienii”, scrise de Mihai Gheorghe Andrieş, Horia Matei, Aurel Lecca, Romulus Vulcănescu, Cornelia Belcin, Ion Vlăduţiu. Domnul Andrieş a oferit “Sahara Necunoscută”, volum monografic fabulos unde prezintă imensul deşert în aspecte inedite. Autorul ne duce în locuri fascinante, străvechea cetate Tombouctou din fostul Sudan Francez, cu biblioteci ce păstrează cărţi din zorii omenirii şi printre naţii legate cu îndârjire de viaţa tradiţională. Sunt mulsulmane, dar fără a fi habotnice. Aceste  etnii acceptă emanciparea şi libertatea femeii, precept  de nobilă sorginte antică.

Tebuie subliniat modul strălucit în care literatura de călătorie serveşte interesul naţional. În 1990 a existat iniţiativa de a fi publicate monografii ale teritoriilor româneşte înstrăinate. Au apărut două lucrări, despre Insula Şerpilor şi despre Herţa, dar din motive neînţelese seria nu a fost continuată, deşi era necesară. Sunt teritorii româneşti despre care s-a scris prea puţin, iar despre altele, fapt inadmisibil, nu s-a scris deloc. Bunăoară Maramureşului de Nord i-au fost dedicate câteva cărţi, exemplu fiind volumul “Românii din  Maramureşul Istoric”, scris de Ion M. Botoş, dar privitor la Pocuţia, la Crişana de Vest rămasă la unguri, ori la Podolia, nu există nicio referinţă bibliografică. Pocuţia este regiunea muntoasă care leagă Bucovina de Maramureş. Într-un articol  pe internet Viorel Dolha reda ceea ce scria Ştefan cel Mare despre Pocuţia: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei. De aceea am venit la dânsa ca în ţara mea. Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”. Citatul apare în cartea academicianului Alexandru Boldur, “Sensul şi însemnătatea politicii externe a lui Ştefan cel Mare”. Printre altele Alexandru Boldur a publicat în 1943 cartea “Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei” şi în acelaşi an marele român transnistrean, Nichita P. Smochină, publică “Transnistria, pământ şi suflet românesc”. La Movilău în Transnistria, Ioan Cantacuzino a editat în 1792 primul volum de poezie în limba română. Pocuţia, teritoriu românesc, parte din spaţiul getic, este alipită Moldovei în anul 1388. Polonia a fost permanent interesată de Pocuţia, dar hrăpăreţilor pani polonezi li se opune Ştefan cel Mare, victorios împotriva lor în lupta de la Codrii Cosminului. Momentul în care voievodul impune autoritatea inconstebilă asupra Pocuţiei este redat în piesa lui Delavrancea, “Apus de Soare”. Până la urmă în 1530 Pocuţia trece la polonezi, în 1772 este alipită  regatului Galiţia şi Lodomeria, parte a imperiului austriac şi odată cu acesta este unită cu Polonia la 1 noiembrie 1918. Sub ocupaţia străină românii din Pocuţia au fost autonomi. Arborau stema Moldovei, iar satele lor erau organizate în crăincii. Cuvântul crai vine de la împăratul roman Iulius Cezar, cezar fiind denumirea generică dată monarhilor. Crai are aceeaşi etimologie cu germanul kaiser şi slavul ţar. La sudul Dunării există regiunea Craina, stăpânită de sârbi, dar locuită de români. Polonia nu a putut să apere Pocuţia de bandele de bolşevici ucraineni, aşa că la 24 mai 1919 armata română eliberează ţinutul. Deşi populaţia, românii şi evreii, au hotărât în Congresul Pocuţiei unirea cu România,  marile puteri au altă opţiune. Administraţia românească este forţată să se retragă, iar la 18  martie 1921 Pocutia este dată oficial Poloniei. În 1945 va fi alipită abuziv Ucrainei. Anton Golopenţia a studiat în 1942 pe românii din Zaporojia, regiune considerată de Nicolae Iorga teritoriu de etnogenză românească. Golopenţia a scris “Românii de la est de Bug” lucrare în trei volume şi “Românii din Timoc” în cinci volume, dedicată Timocului, ţară românească suddunareană, împărţită între Bulgaria şi Serbia. Pentru opera sa Anton Golopenţia a fost executat de comunişti. Manuscrisele au scăpat prin minune şi vor fi editate în 1997 de fiica Sanda Golopenţia. Literatura de călătorie a scos din uitare românii suddunăreni. Amintesc cartea lui Dimitrie Bolintineanu, “Călătorie la românii din Macedonia” şi “Tribalia Sacră” a lui Ion DiLaVidin, fiu al ţinutului Margina, prelungirea firească a Olteniei la sud de Dunăre. Ion DiLaVidin a fost membrul unei organizaţii vechi din 1840, care luptă pentru neatârnarea românilor din Margina, Ţara Vidinului, Craina şi Timoc, numite la un loc Tribalia. Omul păstra în suflet ce i-a zis tatăl:” Ioane nu uita, să nu asculţi de bulgari, tu eşti român şi trăieşti pe pământul tău!”. Îl evoc şi nu în ultimul rând pe Gligor Popi, patriot din Banatul de Vest ocupat de sârbi. Popi scria singur un ziar în limba română, îl tipărea pe banii lui şi-l distribuia gratuit printre români. A publicat volumul “Românii din Banatul de Vest”.Marian Rotaru

Leave a Comment