Google

Literatura de călătorie I

Written on:August 1, 2016
Comments
Add One

Art pag 2 Cadrilater Pamant romanesc netOricât ar fi de atent, omul nu poate surprinde toate faţetele realităţii şi aceasta explică de ce cărţile care zugrăvesc acelaşi loc, în aceeaşi perioadă istorică, dar scrise de autori diferiţi, au propriul inedit. Cu egal interes se va citi “California. Mirajul vestului” scrisă de Bogdan Ficeac şi “America Americii.California” a lui Paul Dobrescu. Din cele două cititorul capătă o imagine mai întregită asupra statului american, dar rămâne totuşi cu regretul că domnul Ficeac nu a publicat promisul volum doi al jurnalului de călătorie dedicat altor state americane pe care le-a vizitat. Curiozitatea umană, semn de normalitate psihică, găseşte în jurnalele de călătorie satisfacţia deplină. Cu însemnatul rol cognitiv pe care-l îndeplineşte, literatura de călătorie este auxiliar preţios geografiei, istoriografiei, etnografiei şi nu numai. A fost apreciată dintotdeauna, primul jurnal de călătorie cunoscut în literatura europeană fiind Odisea lui Homer şi chiar Mircea Eliade a debutat cu un articol despre oraşul Techirghiol în “Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor”. Graţie unei cărţi de călătorie, “Pe tărâmuri biblice” scrisă de Marcu Beza, au aflat românii de beduinii gebeli din Sinai, urmaşii valahilor duşi de bizantini în secolul VI să servească pe moşia Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Gebelii ştiu că străbunii lor au venit din Dobrogea şi se consideră români deşi vorbesc araba. Un druz din Israel, cunoscător a limbii noastre, a vizitat mănăstirea când Sinaiul aparţinea statului evreu şi mi-a zis că a observat în graiul gebelilor cuvinte şi inflexiuni româneşti. Notele de călătorie ale lui George Damian şi Cătălin Vărzaru amintesc de vitregiţii “Români din Bugeac”. Gheorghe Siseştean atrage atenţia în volumul “Românii care s-au stins” asupra goralilor răspândiţi în Munţii Beskizi, pe teritoriul Poloniei şi Slovaciei. Goralii sunt geţi slavizaţi, termenii lor pastorali sunt ca în română, dar în rest folosesc cuvinte poloneze, de aceea autorul le spune “români care s-au stins”. Totuşi goralii văd în România, patria mamă. Aportul informativ al cărţilor de călătorie este ilustrat strălucit de operele lui Nicolae Popp: “Orizonturi Europene”, “Orizonturi Euroasiatice”, “Orizonturi Nordamericane”, de seria “Carusel prin” a Paulei Popescu, de lucrările Mariei Julia Cristescu, ori de “Călătorie la Marea Interioară” a lui Romulus Rusan şi a cărei volum patru se lasă aşteptat. Scrisă pentru informare este literatura de popularizare a geogafiei, reprezentată la noi prin cărţile lui Aurel Lecca, ori prin seriile “Lecturi Geografice” şi “Din lumea largă”. Literatura de  aventuri, sora literaturii de călătorie,  a scos din anonimat locuri până atunci ignorate. Cele cinci romane din seria “Sandokan” ale lui Emilio Salgari au dus faima insulei Labuan din Marea Chinei. Oamenii de afaceri au creat pe insula Labuan, fostă posesiune engleză, un centru economic prosper, atraşi de renumele lui Sandokan, dealtfel erou fictiv. Citindu-i pe vechii autori, înţelegem mai bine lumea de azi. În veacul XVIII Stanislav Bogush-Sestrentsevich amintea în volumul “Călătorie în Rusia de Vest”  pe goţi din sudul Crimeii. Străbunii lor locuiseră în Moesia, la sudul Dunării. Erau goţii creştini ai epicopului Ufilia, cel care a creat alfabetul got plecând de la scrierea geţilor. În secolul VI s-au aşezat în Ţara Bârladului, de aceea Alexandru Boldur vede etimologia Bârladului în sintagma gotică BaurLand -Ţara Nouă. După o vreme au migrat în sudul Crimeii. Gothia, regiunea lor din Crimea, se învecina cu  Genua şi Mangop, ţinuturi locuite de greci. În secolul XV Crimea este cucerită de tătari şi  până în secolul XIX goţii sunt absorbiţi de tătarii ialoboli, seminţie aşezată în munţii Crimeii, la nord de Gothia. Locuitorii din fostele sate de goţi păstrează trăsături germanice. Conştienţi de origine, tătarii goţi s-au aliat cu germanii în ultimul război mondial ca să scape de sovietici. În 2014 goţii crimeeni din diaspora au proclamat în exil republica Gothia şi au emis propria monedă.

Nu suntem cu toţii la fel şi nici nu ar fi bine să fim aşa, pentru că diversitatea aduce progresul. Învăţăm din binele şi din relele altora. “Olanda”, cartea lui Mihail Sadoveanu scrisă cu scop didactic, ilustrează rolul formativ al literaturii de călătorie. Copii japonezi ştiu că patria lor este săracă, scria Alan Booth în “Drumurile spre Sata”. Ei  vor trebui să o facă bogată! Pe de altă parte coreanul arată dispreţul spunând că “eşti mai leneş decât un  japonez”. Înţelegem lumea arabă din cărţile lui Sir Wilfred Thesiger: “Nisipurile  arabe”, “Madanii”, “Ultimul nomad”, învăţăm din lupta cu natura dusă de acele “Popoare de vânători din Arctica”, zugrăvite de  Roger Frisian-Roche, dar şi din   moleşeala insulelor Touamotu, surprinsă de Bengt Danielsson în “Dragoste în Mările Sudului”. Literatura de călătorie aparţine prezentului, dar totodota urcă verticala  timpului. ”Istoria este a patra dimensiune a geografiei”, spunea Hendrik van Loon în “Geografia” sa. Cărţile vechilor călători prezintă interes pentru că natura şi mare parte din obiceiuri sunt neschimbate şi mai ales ne ajută să cunoaştem obârşia. Ptolemeu scria în volumul “Geographia” (sec. I), că în Bugeac locuia poporul peucanilor. De la ei vin numele satelor Peicani din ţinutul Fălciului şi Pechea din Covurlui. Curiosul nume al satului tutovean Poliţani vine de la preoţii geţi polistai, iar a altui sat tutovean, Bălăbăneşti, de la balaban-uriaş, cuvânt cuman zic unii, get cred eu, înrudit cu sanscritul bala-putere. Analele lui Joachim Cereus din 1571 spun că spaţiul baltic a fost locuit de geţi. Aceasta explică de ce băştinaşii unora dintre ţările baltice: Galinda, Semigalia, Selonia, Sudovia, Curonia, se înrudesc cu noi ca limbă şi obiceiuri. Omul a simţit dintotdeauna nevoia să împărtăşească semenilor aventurile trăite în zări îndepărtate. Astfel în sec. V î.Hr. Xenophon relata în “Anabasis” rătăcirile soldaţilor greci în Mesopotamia, Persia şi Caucaz, iar Rufius Avenius scria din secolul IV d.Hr. volumul “Ora Maritimă”. În vechime geografia şi istoria erau strâns împletite. O demonstrează “Istoriile” lui Polybiu din sec. III î.Hr., sau “Litere” jurnalul scris în 1306 de Ioan de Montecorvino vizitator a Chinei şi a Ţării Sfântului Toma, ţinutul creştinilor din sudul Indiei. Secolul XIV l-a dat pe Ibn Battuta, geograful arab care povesteşte în “Rihla” cele trei decenii petrecute pe drumuri. Batutta a trecut prin Rumelia, Dobrogea, Bugeac, Transnistria, Crimea, a vizitat ţinutul de pe ţărmul Mării Azov numit Tătaria Mică şi Cerchezia, ţară situată între Caucaz şi Marea Neagră. A ajuns în Zanzibar, Ceylon, Maldive, Sumatra şi provincia chineză Fujian. Exotismul Chinei a atras mereu. O mostră din zilele noastre: la  restaurantele din Canton vin clienţi din Hong Kong si Macao anume ca să mănânce carne de şarpe. Aleg reptila cea mai apetisantă din grămada care colcăie din mijlocul localului. La noi carne de şarpe mănâncă tătarii dobrogeni, Literatura de călătorie este beletristică, are funcţie estetică ca orice gen literar. Găsim sensibilitatea scriitoricească în volumele “Pe lacurile Elveţiei”, “Elveţia Germană”, ”Călătorie în Rumelia şi Morea” ale Dorei d’Istria, “Călătorie cu Charley” şi “Călătorie la Marea Cortez”, scrise de John Steibeck, sau in ciclul “Frumoasa Anglie” cu lucrările “Plimbare în Shakespeareland”, “Surrey”, “Drumuri prin ducatul Kent” etc. publicate de Walter Jerrold. Mari autori: Mark Twain, Victor de Hugo, François de Chateaubriand, Gerard de Nerval, Gustave Flaubert, André Gide, Dimitrie Bolintineanu,  Nicolae Iorga sau Radu Tudoran au semnat jurnale de călătorie. Memorialistica face casă bună cu literatura de călătorie. Mărturie este volumul “Amintiri din Cadrilater” al Cameliei Cristescu -Săvescu. Marian Rotaru

Leave a Comment