Google

Interferenţe Cromatice – Un dialog romantic despre natură

Written on:June 12, 2015
Comments
Add One

IMG_1200-550x412Zilele acestea a fost vernisată la Galeriile Municipale Iaşi – Pasaj Hala Centrală, expoziţia de artă vizuală „Interferenţe cromatice” susţinută de artiştii: Gloria Bădărău – Heikkila (Finlanda) – Grafică, Eugen Mircea -pictură, Susanna Patras (SUA) – fotografie, Jorma Tenhunen (Finlanda) – acuarelă, Mihai Zaiţ – acuarelă. Artiştii expozanţi, atât prin stil cât şi tematică, aduc un elogiu artistic naturii, fiecare în limbajul său plastic. Din această perspectivă, grosso modo, sunt nişte romantici ai timpului nostru. Folosind  visarea şi recurgând  la mijloacele expresive, la simbolurile acestui curent actualizat, cât şi la filonul naţional de simţire, revigorează romantismul într-o vestimentaţie modernă cu un oarecare accent pe mister.

Suita de imagini grafice de un rafinament feminin bine elaborat, propuse de Gloria Bădărău- Heikkila, româncă la origine, deşi utilizează ca tehnică limbajul maestrului său – Jorma Tenhunen, ţese compoziţia într-o viziune personală pe un ansamblu de simboluri româno-finlandeze – lupul dacic şi cana mitică finlandeză, asociate cu motive umane, animaliere şi florale. Contrastele pe ton gri, abia perceptibile, subliniază fineţea, gingăşia  şi muzicalitatea discretă (invitaţie la dans).

Jorma Tenhunen, prin peisajele sale de o cromatică în tuşă fină de tip impresionist, se plasează într-o zonă de un exotism suprarealist. Spaţialitatea se distribuie generos pe întinderi de orizont care sugerează  nemărginitul. Spaţiul plastic brăzdat cu culori „ireale”reverberate, sugerând fragmentarea, crează compoziţii inedite şi subliniază calitatea de mare colorist şi componist al autorului. Pe ansamblu compoziţiile sale peisagistice merg în tandem, în formă vizuală, cu suita simfonică Finlandia a compozitorului Jan Sibelius.

Susanna Patras, şcolită la nivel superior în fotografia americană şi trecută prin experienţa laboratoarelor de fotografie Versaci, dar îndrăgostită şi de spaţiul mioritic românesc, încearcă cu aparatul fotografic de mare performanţă să interpreteze metaforic realitatea fizică. La  autoare, trinomul creer – sensibilitate – lentilă lucrează asiduu într-o unitate perfectă, în interesul esteticului, conducând la efecte de atmosferă ca: irizaţia, vaporizarea cu lumină colorată, textura de sol sau rocă, efectul poetic al înălţimilor, contrastul de umbre şi lumini, formele „simbolice” din peşteri, portrete umane, obiceiuri culturale şi folclorice etc. Imaginile din expoziţie sunt un argument în favoarea unei poetici a imaginii fotografice – ca pictură cu lumină, în care autoarea excelează prin performanţă.

Ultimii, dar nu şi cei din urmă, cei doi faimoşi acuarelişti actuali ieşeni, Eugen Mircea şi Mihai Zaiţ, formaţi în mediul academic ieşean de aceiaşi profesori, ambii oameni de catedră şi pedagogi de excepţie, performanţi manageri de artă, propun pulicului ieşean două stiluri total diferite şi complementare. Ambii au ca pretext natura şi viaţa socială, dar văzute diferit. Şi unul şi altul relaţionază spiritul cu materia în accente, proporţii şi culori diferire. Eugen Mircea vine în expoziţie cu un grupaj de portrete florale în  tuşe bogate, în care  floarea este un model, o paradigmă, un pattern, este o provocare sezuală, este un portret psihologic al unor însuşiri umane care transmit un mesaj de civilizaţie şi cultură. Ca ipostază a materiei indică nu numai un nivel de organizare biologică, ci mai ales este un simbol al tandreţei, gingăşiei, sensibilităţii şi educaţiei, este un îndemn la puritate şi inocenţă. Florile lui Eugen Mircea sunt şi o oglindă a sufletului omenesc, cum spunea poetul romantic german Novalis, un permanent memento la identitatea fiinţei umane.

Acuarelele lui Mihai Zaiţ au un altfel de farmec, cel  rezultat din tuşa fină, indiferent ce formă conturează. Tuşele „şoptite” dau formei transparenţă şi fragilitate iar culorilor străluciri sidefale. Formele levitează într-un spaţiu imaterial, lipsit de forţe gravitaţionale. Compoziţiile se compun din linii sugerate care se încheagă dintr-o mişcare ritmată. Formele se grupează în jurul unei forme-idee, care poate fi casa, căpiţa de fân, gardul, copacii unduiţi de vânturi „cosmice” etc. Casa, aşa cum o sugerează artistul, are o statură mitică şi centrează actul civilizaţiei rurale. Casa lui Mihai Zaiţ, chiar dacă ia naştere din linii dinamice,  pare a fi în afara timpului şi spaţiului, aistorică şi atemporală. Formele gândite şi exprimate de Mihai Zaiţ sunt zămislite într-un spaţiu mai mult mitologic.

Tematica expoziţiei, deşi abordată diferit şi independent de autori, are, totuşi, un numitor comun – natura, sau De rerum natura, cum spunea Lucretius Carrus, la care publicul ieşean poate adera, mai ales că natura este tot mai agresată.

Leave a Comment