Google

Insule şi Robinsoni (V)

Written on:February 20, 2016
Comments
Add One

insula care nu exista fotografie din 1958 netLegat de insula-munte Mărul Roşu din Marea Neagră prin care se coboară pe tărâmul blajinilor s-a petrecut o întâmplare stranie consemnată de Gheorghe Kirileanu. În vara anului 1909 câţiva moldoveni din Bugeac plecaţi cu barca pe mare la pescuit sunt furaţi de valuri şi rătăcesc aşa zile în şir. Până la urmă ambarcaţiunea se răstoarnă la ţărmul unei insule. Oamenii se îneacă şi scapă doar cel mai tânăr dintre ei care înoată la mal. Flăcăul recuperează barca adusă pe plajă de talazuri, părăseşte insula şi ajunge pe o alta, unde întâlneşte un blajin. Acesta promite băiatului că-l va învăţa ştiinţa lui, dacă îl va sluji şapte ani. Pe malul unui pârâu blajinul avea o moară unde scotea apă „care arde”. “Moara” era desigur o pompă acţionată de roată hidraulică, iar lichidul scos era apă marină de adâncime, cu hidrogen sulfurat, gaz combustibil. Băiatul s-a intors pe continent la terminarea sorocului, dar nu se ştie nimic de el. Lângă insula Şerpilor există un Triunghi al Bermundelor în variantă pontică. Au dispărut aici bărci cu pescari, avioane şi câteva insule mici. Posibil ca în Triunghiul Mării Negre şi la fel în Triunghiul Bermundelor, ori în Marea Diavolului, vestite pentru dispariţiile inexplicabile, să se deschidă scurtături spre puncte îndepărtate ale Universului, numite “găuri de vierme”. Aceste locuri malefice sunt opuse beneficelor guri de rai din Carpaţi care leagă lumea terestră cu spaţiul sacru. “Pe un picior de plai, pe o gură de rai” are loc apoteoza cosmică din balada Mioriţa. Mărul Roşu, axa lumii, corespunde cu insula Stejarului la slavi şi cu insula-munte Meru la hinduşi. Meru, considerat de poemele Puranas locaş al zeului Brahma, se afla undeva în Nord, iar pe insulele din jur trăiau asurii (ausonii) din neamul devas. Afirmaţiile din Puranas localizează muntele în Hiperborea. Călugărul Vasubandhu scria în lucrarea “Tărâmul Pur” (sec. V) că muntele Meru se află la Polul Nord, deci în zona Hiperboreii şi că este înconjurat de alţi 12 munţi mai mici decât el, dar mai înalţi decât Everestul, mărginiţi de dealurile Cakravada. Meru este vecin cu patru insule întinse: Jambu, Uttarakuru, Purvavideha şi Aparagodania, conduse de regi cosmici şi locuite de reptilenii nagas (naag înseamnă şarpe în sanscrită), magii yakshas, oamenii cereşti gandarvas şi de piticii kumbhandas. Lui Vasubandhu îi dă dreptate John Dee, savant din secolul XVI. Dee scria că în jurul insulei Rupes Nigra de la Polul Nord sunt patru insule mari dintre care una locuită de pitici. Blonzii şi frumoşii reptilieni nagas, personificarea răului. Locuiesc deasemenea în peşterile Himalaiei şi sunt semenii femeilor-şarpe mâncătoare de copii, numite de greci, lamia. Pe vremuri pământenii asemănau navele inamicilor extratereştri, cu dragonii. De la numele acestor reptile zburătoare vin cuvintele drac şi damnat. Reptilienii sunt totuna cu îngerii damnaţi, răsculaţi împotriva divinitătii. Îngerii căzuţi i-au învăţat pe oameni ştiinţele, dar şi multe rele. Tema reptilianului a inspirat nuvela lui Mircea Eliade, “Şarpele”. Budiştii cred că muntele Meru are un vârf transcedental, Sumeru-Sublimul Meru, locuit de zei. Numele vârfului trădează obârşia hiperboreană a sumerienilor. Ei spuneau că zeii lor locuiesc în munţi, Din Hiperborea sumerienii, ramură a pelasgilor, ajung în Carpaţi, iar de aici în Mesopotamia.

Saga Gudrum relatează că un prinţ irlandez în vârstă de şapte ani este răpit de harpii – femeii înaripate şi dus pe stâncoasa insulă Wulpensand din Marea Nordului. Aici urma să fie ucis în chinuri. Băiatul scapă şi se ascunde într–o peşteră unde găseşte trei fete de seama lui. Reuşesc să evadeze din insulă, iar în Irlanda tustrele fetele se mărită cu prinţul. Saga este o poveste medievală, dar nu putem spune la fel despre relatările privitoare la insula Brasil din Atlantic. Brasil era văzută adesea de pe ţărmul comitatului irlandez Galway şi vizitată de navigatori, de vreme ce apare pe hărţile vechi, dar nu ca insulă solitară, ci ca un arhipelag format din două insule mari separate printr-o strâmtoare foarte îngustă şi câteva insule mici. La sud era notată Insula Verde, alt pământ misterios. Declarativ, Brasil aparţine clanului Breasal din provincia Ulster. Irlandezul bres, înrudit cu românescul breaz, înseamnă frumos. Pescarii din Bristol au debarcat pe insula Brasil în anul 1480, scrie navigatorul Pedro de Ayala într-o scrisoare către regele Spaniei, iar în 1674 o vizitează corăbierul John Nisbet. Găseşte aici mulţi iepuri sălbatici şi un castel în care trăia un druid. Preotul a oferit lui Nisbet o pungă cu monede de aur. Roderic Flaherty scrie în cartea „La vest de Connacht (provincie irlandeză nn)” că în 1684 l-a întâlnit pe Murrough O Laoí, pescar din arhipelagul Arran care stătuse o vreme pe insula Brasil. Ulterior O Laoí s-a stabilit în Irlanda, a povestit aventura într-o carte, azi pierdută şi deşi nu avea studii, devine un medic reputat. În volumul „Fragmente din analele Irlandei”(1839), John O’Donovan spune că O Laoí învăţase medicina dintr-o carte primită de la druzii din Brasil. Cartea scrisă în ogham, vechiul alfabet celt, este vândută de urmaşii pescarului unui antiar din Dublin. Nu se ştie cine a cumpărat-o. Deoarece existenţa nu a fost atestată oficial, Brasil este ştearsă de pe hartă în 1868, dar este văzută de pasagerii unui vas în 1872, iar în 1885 o zăreşte istoricul William Wood-Martin de pe coasta Tireragh, comitatului Sligo. Pe       insulă se vedeau case mari umbrite de pomi. Despre Brasil au scris Tim Robinson şi Graham Hancock în volumele “Pietrele din Arran” şi “Originile misterioase ale civlizatiei”. Este contestată şi insula Bacalao, deşi pescarii de cod portughezi poposeau pe plajele ei ca să prepare batogul – peştele uscat. Bacalao este descrisă de Gaspar Frutuoso în “Dor de pământ” (1570). Un manuscris medieval spune că un pescar breton a stat 25 de ani pe o insulă luxuriantă şi locuită de canibali. Frislanda, cum i-a zis pescarul, va fi regăsită de veneţianul Niccolo Zeno în anul 1398. Avea contur dreptunghiular şi era înconjurată de insule mici numite de Zeno: Ledeuc, Ilofo, Monaco, Ibina, Duilo, Streine. Alături de sălbatici, în Frislanda trăiau şi oameni civilizaţi. Locuiau în 12 oraşe şi aveau cărţi scrise într-un alfabet necunoscut. Zeno întâlneşte în Frislanda pe aventurierul Zichmni ajuns cu 14 ani mai înainte. Acesta se declarase duce de Sorant. Ducatul lui Zichmni cuprindea sudul insulei şi un ostrov vecin numit Portlanda. Urmat de Zichmni, Zeno porneşte în călătorie şi descoperă pământul sterp Engrouelandia, insulele mărunte Talas, Broas, Iscant, Trans, Mimart, Dambec, Bres şi întinsa insulă Etotislanda locuită de păgâni, însă a caror rege avea cărţi în latină. Pe Etotislanda era şi o mănăstire creştină, uitată, dar cu încălzire centrală. În final cei doi ajung pe insula Icaria. Printre icarienii canibali locuia un pescar flamand. Zichmni rămâne pe Icaria să întemeieze un oraş, iar Zeno întors la Veneţia publică jurnalul încredinţat de Zichmni şi propriul jurnal. Insulele lui Zeno şi la fel alte insule mici şi anonime din Atlantic, sunt fantome geografice. Fantomă este şi insula împădurită San Borondon din arhipelagul Canare care apare şi dispare după legi neştiute. O aminteşte inginerul Leonardo Torriani în “Descrierea Regatului Canarelor”, încă din 1588. De atunci a fost văzută de sute de oameni şi chiar fotografiată în 1958. Marian Rotaru

Leave a Comment