Google

Insule şi Robinsoni (IV)

Written on:February 14, 2016
Comments
Add One

marea neagra pt pag 2 netUnul dintre argumentele care susţin ipoteza că pelasgii, strămoşii ausonilor şi ai geţilor, au colonizat Atlantida este oferit de cultul zeului-şarpe, născut în bazinul Mării Negre. Urmele credinţei în Apophis, cum numeau vechii egiptenii zeul-şarpe, le găsim în povestea pescarilor portughezi despre un fantomatic arhipelag al Şerpilor aflat în Atlantic, dar şi dincolo de ocean, unde eroul civilizator al mayaşilor şi aztecilor, era şarpele cu pene, Quetzalcoatl. Şarpele simbolizează legătura spirituală dintre Lumea Subterană, lumea blajinilor şi lumile cosmice. Întelepţii Lumii de Jos, trăiesc în afara timpului, dacă ne gândim la relatarea poetului Iacob de Sarug din secolul V despre cei şapte creştini din Efes, care după ce au stat ascunşi 180 de ani într-o peşteră din Ionia, au ieşit la lumină tot tineri. În Rai şarpele a oferit lui Adam, mărul, fructul cunoaşterii, iar în imaginarul aztec, şarpele cu pene, Quetzalcoatl, era un zburător venit din stele. Alt argument îl dă opera lui Plutarh (sec. I-II d. Hr.). Istoricul localizează în Atlantic insula nimfei Calipso, Ogigya şi cele trei insule închinate lui Cronos. Calipso, fiica titanului Atlas, primul suveran al Atlantidei, era sora regelui Ausonus, cel care a colonizat cu ausoni regiunea Latium unde va fi fondată Roma, iar Cronos a fost întâiul rege pelasg. Cronos a domnit atât de demult, încât numele lui a devenit sinonim cu timpul. Plutarh este confirmat de o legendă irlandeză culeasă de T.A. Rolleston în volumul “Miturile Celţilor”. Spune legenda că o parte dintre Tuath a danan (dacii) care cuceriseră în vremurile vechi Irlanda, au plecat pe o insulă din Atlantic, numită Tirnanog. În tunelurile din pădurea Fontainebleau, lângă Paris, s-au găsit inscripţii similare celor de la Tărtăria, dovada migrării pelasgilor spre Atlantic. Din scrierea Tărtăria a evoluat grafia sumeriană şi dealtfel sumerienii sunt originari din Carpaţi. Cum zeii lor locuiau în munţi, templele înălţate de sumerieni în Mesopotamia sunt aşezate pe acele piramide zigurat care închipuie Carpaţii. Sumeriana are cuvinte pelasge, regăsite în româna şi greacă. De exemplu la sumerieni, Mot era zeul morţii. Elinii spuneau la mare, thalasa, noi avem cuvântul talaz, ori sirena Talatath era soţia omului amfibie Oanes, despre care istoricul Berosos spune a fost învăţătorul sumerienilor. Cuvântul mare din româna vine din limba geţilor, unde mar însemnă apă. Aceeaşi etimologie are râul Mureş.

Din gelozie zeiţa Hera o blestemă pe nimfa Leto, rămasă însărcinată cu Zeus, să nu poată naşte pe pământ. Nimfa s-a refugiat pe o insulă plutitoare unde au venit pe lume Apolo şi Artemis, zeiţa vânătorii numită de geţi, Bendis. Unii cred că locul naşterii este Insula Şerpilor, mai ales că în vechime era numită Leuce-Albă, albul fiind culoarea solară atribuită lui Apolo, dar ipoteza este criticabilă. Insula Şerpilor este fixă, deci insula mişcătoare unde mers Leto, a fost probabil Letea, un grind nisipos mereu modelat de valuri. Numele Letea şi Leto seamănă fonetic, apoi grindul Letea era o insulă a Mării Albe, adică a Mării cu Apă Dulce, cum se numea în vechime estuarul devenit prin colmatare Delta Dunării. Adoratorii nu au ridicat templul lui Apolo pe grindul Letea, nisipos şi inundabil, ci în apropiere, pe Insula Şerpilor, stâncoasă şi înaltă. De aici s-a zis Insulei Şerpilor. Leuce, aşa cum insula din Marea Egee unde era un alt templu închinat lui Apolo, se numeşte Delos-Strălucitoarea. De la Delos vine femininul Delia. Apolo aude de la geţi despre Hiperborea, patria pelasgilor şi de civilizaţia acestora închinată Soarelui. Ajuns în Hiperborea Apolo se va iniţia în tainele universului, devenind zeu al luminii, adică al cunoaşterii. Din Hiperborea Apolo trimitea la templele de pe insulele egeene Delos şi Chryse, consacrate lui, odoare de preţ în cutii căptuşite cu paie. Insula Chryse notată de Pausanias în “Descrierea Greciei” (secolul I d. Hr.), a dispărut nu se ştie când. Poetul Aristeas plecat în Hiperborea pe urmele zeului, scrie Herodot, a învăţat magia şi a căpătat nemurirea. Revine după 240 de ani la Metapontum, cetate din regiunea italiană Basilicata, unde ridică un templu lui Apolo şi scrie o carte despre călătoria sa. Aminteşte în carte pe ciclopii arimaspi care trăiau la nord de Sciţia şi ţinutul fabuloşilor grifoni. Nimfa Thetis a ridicat în Marea Neagră o insulă unde să odihnească sufletul lui Ahile, spune Statius în epopea Ahileida (sec.I d. Hr.). Ahile, erou al războiului troian, era fiul lui Peleus, regele pelasg al mirmidonilor, popor din insula Egina pe care Zeus l-a creat din furnici, notează Ovidiu în “Metamorfoze”. Este amintirea unui experiment genetic făcut de nepământeni. Ostrovul Achilea aparte în lucrările “Aethiopis”, “Locurile Lumii”, “Res Gestae”, “Periplu prin Marea Neagră” şi “Descrierea Lumii”scrise de Arctinus, Dionisie Periegetul, Ammianus Marcellinus, Arrian şi Pomponius Mela. Autorii spun că pe pământul ridicat de Thetis se afla mormântul eroului, un templu şi o statuie închinate lui, că avea păduri cu sălbaticiuni, văi largi şi izvoare cu apă tămăduitoare. În ciuda descrierii, unii cred totuşi că Achilea ar fi Insula Şerpilor, deşi aceasta este mică şi stearpă. Pentru că în pădurile Achileii trăiau animale cu blana albă, i s-a zis Leuce şi de aici confuzia cu Insula Şerpilor. Pliniu cel Bătrân poziţiona Achileea la 50 de mile de altă insulă numită Peuce şi cum din întâmplare aceasta este distanţa dintre Insula Şerpilor şi grindul Letea, s-a zis ca acesta din urmă ar fi insula Peuce. Numai că de pe insula Peuce-Frumoasă în limba elină, corăbieri adunau nuci de pin mediteranean, ori pe ostrovul Letea creşte doar stejar. Achilea nu-i totuna nici cu insula Zarilac, de la ţărmul Crimeii. Zarilac este mare şi împădurita, dar plată, pe când Achilea era muntoasă. Pe Achilea se afla un oraş, scria savantul Iacob Hoffman, exeget al textelor antice, ori pe insula Zarilac nu s-au găsit ruine. Geograful Ptolemeu pomenea în sec.II d.Hr. poporul peucanilor din Bugeac. Erau insularii din Peuce emigraţi pe continent şi aşezaţi inclusiv pe vatra satului Peicani din ţinutul Fălciului. Peuce şi Achilea au dispărut ca multe alte insule din Marea Neagră. Insulele Histria din Razelm şi Olbia de la gura Bugului, colonii ale cetăţii Milet din Ionia, s-au alipit continentului prin colmatare. Se spune că după războiul cu perşii, Tomita, regina amazoanelor, a întemeiat cetatea Tomis pe două insule de la ţărmul Dobrogei. Una din insule este înglobată azi peninsulei Constanţa, iar cealaltă, care încă exista pe vremea poetului Ovidiu, a fost erodată de mare. A fost roasă de valuri şi insula Ophiusa de la Limanul Nistrului. Dimitrie Cantemir numea Limanul Nistrului, Lacul lui Ovid. Cărturarul preia tradiţia, dar şi ce spune Stanislav Sarnicius în “Descrierea Poloniei, Rusiei şi Livoniei”, că exilul poetului s-a consumat la gura Nistrului. În revista “Academia Bârladeană” am scris că Ovidiu plecat din Tomis s-a stabilit pe Ophiusa. Acolo a murit şi fost înmormântat. Îmi dă dreptate poezia lui Gheorghe Asachi, “Lacul lui Ovid”. În poveştile pescarilor dobrogeni sunt amintite insule din Marea Neagră, înghiţite de valuri. Un ostrov nebulos, Pundu Mării, apare într-o legendă dobrogeană redată de Titus Cergău în cartea “Insula lui Ovidiu”. Chiar şi Insula Şerpilor era în antichitate ceva mai mare şi învecinată cu două ostroave mici arată Dominuţ Pădurean în monografia dedicată insulei. (Marian Rotaru)

Leave a Comment