Am aşteptat această vacanţă nespus de mult, însă acum că au trecut deja câteva zile, m-am plictisit şi vreau să se termine şi să merg la facultate, în Suceava, deoarece acolo îmi sunt toţi prietenii, acolo este noul meu viitor, locul unde visele pot deveni realitate, unde mă pregătesc să devin om. Acasa, în judeţul Botoşani, nu prea am ce face, NU PREA AM prieteni, iar acest lucru nu e din cauza că nu sunt o fire prietenoasă, dar faptul că sunt singură la părinţi i-a făcut pe mulţi să mă invidieze şi să mă catalogheze drept “fiţoasă”, fără să aibă ŞANSA !?! de a mă cunoaşte cu adevărat. Acest lucru nu îmi este indiferent, dar fiecare are dreptul să aleagă şi ei au ales să mă judece după aşa-zisele “aparenţe”. Singurii care îmi alungă plictiseala sunt părinţii, e o adevărată plăcere să stai lângă ei, să te trezeşti dimineaţa şi mama să te răsfeţe, să-ţi pregătească micul dejun, iar tata să te “chinuie” ironic; de fapt, e ora prânzului, dar în curând vacanţa se va sfârsi, voi pleca în Suceava şi viaţa mea va reveni la normal, iar faptul că nu voi mai fi lângă familie zi de zi va fi singurul regret pe care il iau cu mine.

Fata lu’ tata…fiţoasa

In toamna anului trecut, părăseam locurile dragi ale copilăriei, din Botoşani, plecând, timidă, la lupta cea mare cu… viaţa, spre Cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare, Suceava, devenită, în ultimii ani şi un puternic centru universitar. Adio copilărie, bine te-am găsit studenţie!, mi-am zis atunci când am păşit pe treptele Universităţii sucevene. De-acum, „mămoasa” lu’ mama şi protejata lu’ tata era ditamai studenta!

Contactul cu lumea studenţească, voioasă şi zgomotoasă, a fost fascinant. Era o “adunătură” de chipuri tinereşti şi optimiste, majoritatea lor venind aici, în căutarea viitorului, de pe meleagurile Moldovei, inclusiv de peste Prut. Fraţii noştri basarabeni – cum le spune tata moldovenilor de dincolo – erau uşor de recunoscut, prin graiul lor, un amestec de cuvinte româneşti cu rusisme, motiv pentru care ei se şi simţeau puţin stingheri. Unul dintre ei, un tânăr blond din oraşul Bălţi, pe care l-am acostat din priviri, mi-a spus, după ce ne-am recomandat: “Eu sunt din zona de nord a Moldovei, unde se vorbeşte numai ruseşte. Aici, la voi, parcă e o altă lume. România, patria noastră istorică, e o ţară frumoasă, unde se respiră un aer european şi tare ne-am dori să intrăm şi noi în Europa!”

Pentru că nu prea le am cu politica, i-am propus, pentru a doua zi, o plimbare prin oraşul de scaun al marelui domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt – cum am aflat de la el că i se spune pe meleagurile natale. Am aşteptat cu nerăbdare întâlnirea cu Blondu – aşa aveam să-i zic de atunci, pentru că nu mi-a plăcut numele Veaceslav, cum îl chema, de fapt.

Miniexcursia prin Suceava avea să fie extrem de plăcută, deoarece amândoi încercam să descoperim istoria oraşului, a “oamenilor  buni şi dragi, din Ţara de fagi!” Prima ţintă propusă: vechea cetate a Sucevei, ridicată de Petru I Muşat, astăzi numită Cetatea Scheia. Din păcate, acolo am ajuns bâjbâind, deoarece nu există indicatoare spre acest loc! Dar, odată ajunşi, am uitat de oboseală, fericiţi că putem face o călătorie în timp între zidurile bătrânei fortăreţe necucerite. Mi-am amintit cu plăcere că aici, printre ruinele cetăţii, actorii Teatrului Botoşani dau numeroase reprezentaţii cu piesele istorice ale lui Delavrancea, Suceava neavând, culmea, un teatru! Marele oraş musteşte oricum de istorie, chiar dacă, din cele 40 de monumente medievale din timpul ocupaţiei habsburgice, mai bine de trei sferturi au dispărut! A lăsat ceva în schimb… Ceauşescu: monumentala statuie ecvestră a lui Ştefan cel Mare, ridicată în 1977.

Dintr-un ghid turistic, aflăm că în Ţara de fagi mai pot fi vizitate: Voroneţul, Suceviţa, Putna, Câmpulung, Gura Humorului, Vatra Dornei, Frasin, Muzeul satului bucovinean, zeci de biserici – având ctitori celebri, precum Petru Rareş, Vasile Lupu, Al.Lăpuşneanu ş a.

Însoţitorul meu, Blondu, observă că principala stradă a Sucevei se cheamă Ştefan cel Mare, la fel ca mai în toate oraşele Moldovei istorice. “Cu excepţia Botoşanilor, unde strada principală poartă numele marelui Eminescu”, remarc eu.

Cu acest gând al dorului de acasă, m-am întors la cămin. Deşi au trecut doar câteva zile de când am zburat din “cuib”, mi-e deja dor de mama – cea care îmi pregătea micul dejun, adus de multe ori la pat. Sau de tata – care îmi reproşa, ironic, că m-a prins ora prânzului în pat. Profitam şi eu de asta, că doar eram unica şi “mămoasa” lor fiică! Gânduri de neuitare se îndreaptă şi către unii colegi de liceu, precum Roxana, Cosmina, Oana sau Andrei Americanu, dar şi către cei care îmi spuneau „fiţoasa”, o catalogare nepotrivită, eu fiind prietenoasă şi înţelegătoare din fire. De fapt, mi-e dor de toţi care au dor de… Andrutza. Oriunde s-ar afla ei! (Andreea ANDRUTZA – studentă)