Google

În spatele mitului

Written on:May 11, 2014
Comments
Add One

Andromeda si PerseusEste prea bine cunoscută incoana în care Sfântul Gheorghe ucide balaurul cu suliţa. Popularizarea mitului a fost făcutăîn evul mediu de scriitorii Vincent de Beauvais şi Jacobus de Varagine prin lucrările “Speculum Historiae” şi respectiv “Legenda Aurea”. Gheorghe este rugat de locuitorii oraşului Silene să ucidă balaurul aciuat lângă izvorul care alimenta localitatea. Locaţia cetăţii stârneşte controverse. Unii exegeţi o plasează pe pământ african, în Cerinaica, în timp ce alţii cred că urbea s-a aflat în Galilea. Pentru ultima ipoteză pledează locul naşterii sfântului, oraşul pelestinian Lod. Părinţii săi erau nobili greci veniţi din Capadochia. Mucenicul nu este singurul care a avut de a face cu balaurii. În secolului IV, graţie intervenţiei Sfântului Mercurialis, episcopul Etruriei, târgoveţii din Forli scapă de saurianul uriaş care-i teroriza. Pe muntele Nebo din Cilicia, marele ascet Simion Stâlpnicul vindecă un balaur rănit. Este posibil ca în primul mileniu creştin să fi supravieţuit o specie relictă de dinozauri. Deasemeni nu-i exclus ca Sfântului Gheorghe să nu fi răpus o fiinţă antediluviană, ci un crocodil. Hidronimul Râul Crocodililor şi cetatea numită Crocodilopolis, arată cât de numeroase erau aceste reptile în vechiul Israel. Ultimul exemplar, împuşcat în 1912, a trăit în mlaştina Kebara. Datorită groazei pe care o inspirau, balaurii erau consideraţi întruchiparea răului. Drept dovadă denumirea creaturilor provine din latinescul belua – fiară. Din belua a derivat în latină, substantivul bellum – război. Iconografia Sfinţilor Gheorghe şi Mercurialis asociată cu uciderea balaurului, poate fi o metaforă picturală inspirată de neostoita luptă dusă de cei doi împotriva păgânismului.

Fapta Sfântului Gheorghe a salvat de la moarte pe fiica conducătorului din Silene, arhontele eponim, dată drept hrană bestiei de nătângii ei concetăţeni. Ei sperau ca astfel săîmbuneze dihania. De aici pleacă presupunerea că mitul creştin preia legenda antică a lui Perseu şi Andromeda. Cepheus, suveranul Etiopiei, a hotărât să o   sacrifice pe Andromeda, fiica sa, pentru a scăpa poporul de monstrul marin care pustia ţărmul regatului. Fata înlănţuită de o stâncă ieşită din apa mării şi lăsată pradă fiarei este salvată de grecul Perseu, prinţ al insulei Serifos. Tinerii se căsătoresc. Perseu devine regele Argolidei, una dintre ţările Peloponezului şiîntemeiează Micene, cetatea de unde va porni războiul troian. Perses, fiul celor doi şi soţia sa oceanida Perse sunt, după Platon, fondatorii Persiei. De Aethes, rege al Colhidei şi nepot a lui Perseu, este legată înfiinţarea Constanţei (Tomisului). În vechime fetele erau “valută forte”. Pe seama lor s-au plătit tributuri şi s-au încheiat alianţe. Multe au fost omorâte pentru a plăti cu sânge bunăvoinţa zeilor. Atât etiopenii cât şi cetăţenii din Silene ucid fecioare ca să salveze comunitatea. Legenda Sfântului Gheorghe nu copie precedentul antic. Cele două mituri redau întâmplări similare petrecute la mare distanţăîn timp, dar în care stupiditatea omenească a acţionat la fel. În romanul “Moby Dick” datorat lui Herman Melville se spune că Perseu a fost primul vânător de balene. Improbabil. Creatura marină răpusă de erou ca să o scape pe Andromeda nu putea fi un cetaceu. Balenele nu mănâncă oameni şi nu înşfacă victima de pe uscat. Monstrul a fost unul dintre acele “lucruri groaznice” despre care Jacques Ives Cousteau spunea într-un articol că existăîn ocean. Etiopia cunoscută nouă este prin excelenţăţară continentală, de aceea miră sacrificiul lui Cepheus pentru pescarii amărâţi de la ţărm. Pausanias în “Descrierea Greciei”, Strabon în “Geographia” şi Flavius Josephus în “Antichităţi Iudaice” arată că lângă portul Jaffa din Filistinia, pe malul Mediteranei, se vede stânca de care a fost legată Andromeda. Prin urmare Etiopia lui Cepheus era o ţară litorală din Levant. Andromeda, tatăl ei, mama Cassiopea şi toţi ceilalţi înfăţişati pe mozaicuri şi amfore aparţin rasei albe. Anticii ştiau că etiopenii de la izvoarele Nilului sunt negri, de aici încă un motiv să credem că legenda se referă la lumea mediteraneană. Etiopiile africanăşi levantină nu ar fi singurele ţări omonime, care poartă acelaşi nume. În Caucaz reîntâlnim regiunile Albania şi Iberia. Albion este ţinutul din sudul Angliei. Saga islandeze povestesc de insula Albania aflatăîn vestul Atlanticului. Eritreea, vecina Etiopiei africane avea o tizăîn Atlantida, spune Platon în dialogurile Critias şi Timaios. O Eritree cu mult aur a existat în zona localităţii Roşia Montană din Ţara Moţilor, ne încredinţează Nicolae Densuşianu în “Dacia Preistorică”.În limba elină la roşu se spune erythron. Înainte de a purcede spre Colhida, argonauţii lui Iason au vrut să ajungăîn Eritreea carpatină pentru a găsi lâna de aur. Suie pe Dunăre până la insula Ada Kaleh de unde iau primii puieţi de măslin ce vor fi plantaţi în Elada. Dacă acceptăm totuşi că patria Andromedei este africană, intră în discuţie misterul suveranilor albi ai popoarelor de bruneţi. Ramses II, faraonul Egiptului de Sus şi de Jos avea părul roşcat. Blonzi erau viracocha,“fii soarelui”, casta conducătoare a Imperiului Incaş. După invazia spaniolă au migrat în Pacific. Seminiţia lor supravieţuia în Oceania la începutul veacului trecut. Thor Heyerdhal relateazăîn volumul “Aku – Aku” că a întâlnit printre băştinaşii Insulei Paştelui indivizi şateni, descendenţi ai poporului viracocha. Orijana, femeia venită din stele după tradiţia indienilor Aymara din Bolivia, era bălaie. Am avut printre noi străini blonzi veniţi din alte lumi? Poate. Îngerii au pletele aurii, iar Cassiopea era, spune Hesiod, fiica oceanidei Zeuxo, una dintre zeiţele mării. “Miturile vechi, zeii vechi, eroii vechi, nu au murit niciodată. Ei doar dorm în profunzimea minţii noastre, aşteptând să-i chemăm. Noi avem nevoie de ei. Ei reprezintă înţelepciunea speciei noastre”. Este cugetarea poetului Stanley Jasspon Kunitz. (Marian ROTARU)

Leave a Comment