Google

În căutarea timpului pierdut (XXV)

Written on:October 16, 2018
Comments
Add One

Dezmembrarea României a fost îndelung pregătită de ruşi. Regele Ferdinand I se stinge la 20 iulie 1927 în urma unui cancer galopant de colon. Cancerele galopante sunt cauzate de iradiere ori regele în mod normal nu avea cum să înghită radiu, principalul metal radioactiv utilizat atunci. Pe 27 noiembrie acelaşi an moare primul ministru Ion I. C. Brătianu, artizanul României Mari, politician de excepţie şi om echilibrat. În Senat a fost interpelat de Nicolae Iorga. “Domnule prim ministru ce poate învăţa un profesor ca mine de la un inginer ca dumneata?”, Brătianu răspunde: “Măsura, domnule profesor!”. Pe Brătianu l-a răpus o infecţie laringeană dezvoltată de la o gripă. Gripa a căpătat-o imediat după o întrevedere avută cu Nicolae Titulescu. Pentru gripă medicul curant a prescris un tratament vădit greşit, de aici complicaţia şi moartea. Sunt  indicii că Ion I.C. Brătianu a fost infectat intenţionat şi deci asasinat. În 1936 Regele Carol al -II-lea l-a îndepărtat pe Titulescu din guvern pentru că-l bănuia de oarecari relaţii cu sovieticii. Oricum dacă Ferdinand I şi Brătianu trăiau, altul era viitorul României, sigur mai bun. Dorind să refacă societatea civilă regele Mihai I demite pe 28 februarie 1945 guvernul generalului Nicolae Rădescu şi la 2 martie cu acordul partidelor istorice însărcinează cu formarea noului cabinet pe prinţul Alexandru Ştirbey, politician cunoscut, cumnat cu Ion I.C. Brătianu. Ruşii cer ca Petru Groza să fie premier, altfel nu vor înapoia Ardealul de Nord. La 25 octombrie 1944 ostaşii noştri eliberaseră nordul Ardealului de unguri, dar ruşii au preluat administraţia regiunii ca să protejeze, ziceau ei, maghiarii de răzbunarea românilor. Regele a cerut zadarnic ajutor guvernelor american şi britanic. Obligat de situaţie la 6 martie îl numeşte premier pe Groza. Ardealul de Nord este restituit României la 13 martie. Ştirbey  moare pe neaşteptate la 24 martie 1945. L-a doborât un cancer galopant de ficat. Ruşii l-au iradiat, pentru ei prinţul era un pericol, mai ales că anglo-americanii nu-l agreau pe Groza. În încercarea de a îndepărta guvernul prosovietic, la 21 august 1945 regele cere lui Groza demisia. Acesta refuză. Suveranul declanşează greva regală prin care la rându-i refuză să semneze orice act al guvernului Groza. Presat de americanii care între timp se înţeleseseră cu ruşii, monarhul încetează greva regală la 7 ianuarie 1946, dar cu o victorie, în guvernul Groza sunt cooptaţi doi miniştri din partidele istorice. România a avut economie puternică, leul era la paritate cu francul francez, dar în 1944 armata roşie a aruncat pe piaţa românească multe zeci de miliarde de lei falşi, tipăriţi la Moscova. Banii intraţi pe piaţă fără să fie rodul activităţii economice naţionale, duc la inflaţie, inflaţia duce la sărăcie, sărăcia la nemulţumire şi de aici la ceea ce marxiştii numesc situaţia revoluţionară, premiza instaurării puterii bolşevice. Banii falşi produc hiperinflaţia din 1947. Ruşii erau maeştri în războiul economic. În octombrie 1929 agenţii Moscovei cumpără masiv la Bursa din New York acţiuni la companiile americane de imobiliare, apoi le vând brusc. Preţul acţiunilor se prăbuşeşte, urmează falimente în lanţ, şocul loveşte întrega economie americană şi mai departe economia mondială. Doar Danemarca, Suedia şi Norvegia nu au cunoscut criza. Interesant că strategia Marii Crize a dezvăluit-o încă din 1927 scriitorul rus Alexei Tolstoi în romanul “Hiperboloizii inginerului Garin”. Din criză se va ieşi graţie ideilor economistului britanic John Keynes de Tilton. Colapsul economiei americane durează până în 1936, economia românească îşi revene în 1932. Într-o zi bunica din Ciocani, Amalia Ivas, îmi arată o oală de un litru. “Am cumpărat-o în 1947 cu 40.000 de lei”. M-a uimit. Ştiam că înainte de 1945, salariul unui inginer era de 6.000 de lei, o oaie costa 60 de lei, portocalele ori muşchiul de porc, opt lei pe kilogram. În timpul inflaţiei ţăranii mergeau la târg la Bârlad cu sacul de bani după ei. Banii nu aveau valoare. La 15 august 1947 Groza a făcut stabilizarea monetară. Banii vechi s-au schimbat până la o sumă plafon foarte redusă. Afacerile private sunt decapitalizate, 94,5% din economiile populaţiei se topesc. A doua stabilizare din 1952 dă lovitura de graţie firmelor particulare. În copilărie auzeam lumea că se teme de stabilizare. Securitatea lansa periodic zvonul stabilizării ca cei cu bani dosiţi să cumpere bunuri de valoare şi să se dea de gol.

Dacă la 23 august 1944 armele nu erau întoarse contra Germanei, România era transformată în republică sovietică. Prin actul de la 23 august înfăptuit de rege, s-au dejucat planurile ruşilor. Armata roşie a intrat în Bucureşti capitală aliată şi nu în Bucureştiul capitală a unui stat inamic care putea fi desfiinţat după voia învingătorilor. În septembrie 1944 liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu aflat la Moscova lăuda contribuţia comuniştilor români la insurecţia din 23 august. “Idiotule, dacă nu era insurecţia România intra în Uniunea Sovietică”, i-a răspuns Stalin. La insurecţie Pătrăşcanu a fost din partea comuniştilor alături de rege şi de liderii partidelor istorice. Îl va costa viaţa. De origine boier moldovean, doctor în economie şi autorul unor cărţi de ştiinţe economice, Pătrăşcanu era antisovietic şi unicul intelectual adevărat din conducerea partidului. Ameninţa scaunul celorlalţi lideri comunişti, majoritatea analfabeţi. Este arestat în 1948 şi executat în 1954. În vara lui 1944 ruşii vroiau să mutileze România şi din ce rămânea să facă o republică sovietică. Plănuiau ca Moldova dintre Prut şi Siret să o alipească Republici Sovietice Moldoveneşti şi nu se mulţumeau cu atât. Pe moment le era teamă de reacţia occidentalilor, dar urma extinderea Moldovei Sovietice până la Carpaţi, cum suna directiva lui Lenin la care ţineau mult. În 1964 la o vânătoare în Codrii Lăpuşnei, Hrusciov, liderul sovietic, a ridicat din umeri când Gheorghiu Dej, invitat la petrecere, a cerut neoficial restituirea Basarabiei, Herţei şi a nordului Bucovinei. La scurt timp, Dej iradiat de ruşi este răpus de un cancer galopant la gât. Dacă nu era insurecţia de la 23 august ruşii dădeau Dobrogea bulgarilor. Deja în mai 1944 sovieticii au depăşit limita Bugeacului şi au alipit insulele Tătaru Mare şi Cernofcăi de pe braţul Chilia al Dunării, insule care aparţineau judeţului dobrogean Tulcea. La conferinţa de la Paris din 10 februarie 1947, Franţa şi Marea Britanie au cerut ca cele două insule să fie înapoiate României. Ruşii se conformează după un an. Transilvania, Crişana şi Maramureşul urmau să formeze o republică aparte, iar Banatul să fie dat Jugoslaviei. Oferind Banatul ruşii voiau să-l câştige pe Iosif Broz Tito, liderul comunist jugoslav apropiat de anglo-americani. Dacă ruşii nu au putut da Banatul din cauza insurecţiei, sârbii au decis să-l ia singuri. Încă din 1945 apar în Banat grupuri de sârbi înarmaţi. Oblăduiţi de armata roşie vroiau să producă tulburări în Banat, care să conducă în final la unirea provinciei cu Serbia. Astfel, în decembrie 1947 locuitorii satului de graniţă Socol, judeţul Timiş-Torontal, toţi sârbi, proclamă unirea aşezării cu Serbia. Jandarmii intervin, restabilesc ordinea şi anihilează grupurile de terorişti sârbi. În 1948 începe un conflict armat la graniţa dintre România şi Jugoslavia. Sârbii puneau pe partea lor o pancardă pe care era desenată o vacă. Pe vacă scria România. La ugerul vacii sugea lapte un maimuţoi pe care scria Stalin. Românii trăgeau cu tunul în pancarda sârbilor şi puneau pancarda lor care-l înfăţişa pe Tito caricaturizat cu o bardă în mână. Trăgeau sârbii cu tunul. Războiul de graniţă româno-jugoslav care a durat şase ani ai a însemnat militari morţi şi răniţi. Alte victime au fost românii care fugeau spre Occident prin Jugoslavia. Sârbii îi împuşcau fără milă. În 1954 Bucureştiul şi Belgradul dau la pace şi se înţeleg ca pentru fiecare transfug român ucis, sârbii să primeacă un vagon de sare. În 1942 industriaşul Nicolae Malaxa a vrut să construiască hidrocentrala de la Porţile de Fier. Urma să fie a României inclusiv uzina de pe partea sârbească a Dunării. Nemţii care ocupau Serbia s-au opus. În 1964 Bucureştiul propune o hidrocentrală care să fie jumătate românescă, jumătate sârbească, dar sârbii ameninţă că vor devia cursul Dunării spre Marea Adriatică, printr-un braţ, azi astupat, pe care fluviul l-a avut foarte demult. Se liniştesc şi încep să colaboreze după ce România le-a dat aur care să acopere integral ca valoare partea lor de investiţie. Marian Rotaru

Leave a Comment