Google

În căutarea timpului pierdut (XXIX)

Written on:November 12, 2018
Comments
Add One

“Noi suntem tribali”, spuneau cu mândrie în 1992 un grup de tineri români din regiunea Margina, adunaţi în jurul tricolorului. Puţini cetăţeni români auziseră de tribali şi de Tribalia. Tribalii au fost un neam de geţi care locuiau la sud de Dunăre. Ei sunt strămoşii românilor din Timoc, Craina şi Margina, regiuni care alcătuiesc Tribalia. În cartea “Românii din Serbia”, doctorul în geografie George Vâlsan asemuia Tribalia cu Bucovina. Nicolae Iorga o considera leagănul românismului. La fel cum pentru moldoveni muntele sfânt este Ceahlăul, pentru tribali este Ratanul, înălţat la extremitatea de nord a Crainei. Ratan este Buricul Pământului, zic tribalii, locul prin care lumea noastră are legătură cu alte lumi. Are formă piramidală şi ar acoperi o piramidă uriaşă construită cine ştie când. Ciobanii cred că piramida Ratanului ascunde o comoară. Dealtfel numele Ratan este înrudit cu sanscritul ratna-bijuterie şi cu arianul re-valoare. Tot ciobanii spun că pe munte aterizează “sfere de foc”, adică farfurii zburătoare. Dincolo de poveşti, măsurătorile arată că vârful Ratanului absoarbe energie cosmică şi de aceea plantele medicinale de pe munte au calităţi terapeutice sporite. Din ele localnicii prepară ceaiul de Ratan. Timocul şi Craina sunt stăpânite de Serbia. Românii din această parte a Tribaliei, numiţi timoceni, au declanşat în 1990 lupta pentru autoderminare, paşnică, dar care a născut pentru Belgrad “chestiunea timoceană”. Centrul spiritual al timocenilor este Timişoara. Aici se editează “Dacia Aureliană. Revista românilor din Timoc”. Estul Tribaliei, regiunea Margina, legată spiritual de Craiova, prelungeşte Oltenia la sud de Dunăre. La Gradenişţa în Margina şi la Vinca în Banatul de Vest s-au găsit tăbliţe de lut scrise cu aceleaşi semne ca şi tăbliţele de la Tărtăria, Transilvania ori de la Fărcaşa în Moldova. Este cea mai veche scriere din lume, dar înainte de toate tăbliţele vechi de zece milenii demonstrează unitatea culturală din spaţiul românesc. Până în 1396 când a fost ocupată de turci, Margina a stat sub protectoratul Ţării Româneşti. În 1844 domnitorul Gheorghe Bibescu cere Turciei ca Margina să fie înapoiată Ţării Româneşti. Sultanul refuză şi în 1878 regiunea intră în componenţa Bulgariei. Sârbii nu-i consideră români pe timoceni, ci vlahi, dar cel puţin îi recunosc ca naţie. În Bulgaria românii din Dobrogea de Sud, din Margina şi din satele înşirate pe tot malul Dunării, nu sunt recunoscuţi ca naţionalitate, nu au şcoli în limba maternă, nu au cărţi şi publicaţii în română. În 1844 când principele Bibescu încerca să recupereze Margina, se năştea la Vidin, capitala regiunii, mişcarea de emancipare a românilor suddunăreni. Prin acţiuni culturale mişcarea a salvat conştiinţa naţională a românilor tribali şi i-a îndemnat să boicoteze administraţia bulgară. În 1990 serviciul secret bulgar află de existenţa mişcării şi atunci liderul acesteia, nonagenarul Ion DiLa Vidin, se exilează în Franţa. Şovăielnicul guvern român nu i-a acordat azil. În Franţa publică cartea “Trabalia sacră”, din care occidentalii află de românitatea suddunăreană şi de lupta ei pentru unirea cu Patria Mamă. Când se va împlini unirea Tribaliei cu România? Se va împlini, dar pentru români fiecare pas spre întregirea naţională a însemnat o aventură a istoriei.

Primul pas a fost unirea Moldovei cu Ţara Românească. Prin alegerea unioniştilor în divanele ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti în octombrie 1857, românii şi-au exprimat voinţa pentru unirea celor două principate. În cartierul bârlădean Cotu Negru exista acum zece ani casa în care locuia Vasile Alecsandri când vizita urbea. Printre prietenii care-i împărtăşeau idealurile unioniste s-au numărat fruntaşi bârlădeni precum Constantin Costache, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Sturdza. La Bârlad s-a jucat pentru prima dată Hora Unirii în scuarul din mijlocul Grădinii Publice. Era în vara anului 1857. La eveniment a participat şi Alecsandri, dar din păcate manifestarea a fost oprită de poliţia oraşului, al cărei comandant, maiorul Lecachi, era antiunionist. Exista o tabăra adversă unirii care voia doar asocierea principatelor, tabără grupată în jurul lui Nicolae Vogoride, regent al Moldovei în 1857. La 24 ianuarie 1859 cele două principate s-au unit în sensul că aveau acelaşi şef de stat, în persoana principelui Alexandru Ioan Cuza. Guvernele şi parlamentele rămâneau separate. Singura instituţie comună era Curtea de Casaţie cu sediul la Focşani. Atât a permis Turcia, puterea suzerană. Mai mult, unirea urma să dureze doar cât va trăi Alexandru Ioan Cuza. În ciuda opoziţiei Turciei, la 22 ianuarie 1862 se contopesc guvernele, iar apoi la 24 ianuarie parlamentele Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur guvern şi parlament al Principatelor Unite Române. Capitală unică rămâne Bucureştiul. Cu toate acestea unirea era precară. Cuza era bolnav de tuberculoză, boală incurabilă pe atunci. Ştia că avea zilele numărate. De viaţa lui depindea unirea. A abdicat în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 în urma unei lovituri de stat de care pare-se nu era străin. Ca dovadă nu a permis Doamnei Elena să ceară ajutor garnizoanei Bucureşti, care l-ar fi repus pe tron. Cuza a acceptat acest mod diplomat de a părăsi scena politică. Deşi a părăsit tronul, Turcia nu putea desface unirea, deoarece Cuza era în viaţă şi fiind îndepărtat printr-un puci, abdicarea era nulă. Locotenenţa Domnească constituită imediat după plecarea lui Cuza trebuia să aducă cât mai repede pe tronul Principatelor Unite un prinţ cu relaţii la cancelariile occidentale, relaţii care să descurajeze orice intenţie a Turciei de a rupe unirea. Pe 12 februarie este declarat principe Filip de Flandra, văr cu regele Belgiei. Filip I primeşte telegrame de felicitare de la prefecturile judeţelor, inclusiv a judeţelor din Bugeacul reunit cu Moldova în 1856, dar fără nicio explicaţie refuză coroana pe 19 februarie. Găsirea altui prinţ s-a dovedit anevoioasă. Profitând de situaţie, separatiştii îl declară la 1 aprilie pe Nicolae Rosetti-Roznoveanu, judecător la Tribunalul Iaşi, Domn al Moldovei. Roznoveanu nu voia unirea Moldovei cu Ţara Românească, ci doar o confederaţie, asociere în care fiecare stat rămâne suveran. Trei zile a domnit Roznoveanu până să fie răsturnat de armată, unionistă în totalitatea ei. În încăierarea dintre militari şi partizanii ultimului domn moldovean au fost 12 morţi şi 16 răniţi. Roznoveanu a fost arestat, apoi amnistiat. În anii următori Roznoveanu va fi deputat şi se va număra printre eroii Războiului de Independenţă. Coroana Principatelor Unite o va accepta Carol de Hohenzorllen-Sigmaringen, viitorul Domnitor şi apoi Rege Carol I. Suirea lui Carol pe tronul Principatelor Unite este aprobată prin referendum la 8 aprilie 1866. La 1 iulie 1866 Carol I a promulgat prima constituţie în care statul este numit România. Pe plan internaţional însă statul nostru va fi recunoscut în continuare ca Principatele Unite Române. După căderea lui Roznoveanu mişcarea separatistă se grupează în jurul Mitropolitului Moldovei, Calinic. Lipsită de susţinere publică, va fi înăbuşită în 1870 prin intervenţia poliţiei într-o cârciumă din Iaşi unde se întruniseră separatiştii. Au fost arestaţi şi apoi graţiaţi de Carol I. De arestare a scăpat doar Ion Creangă, participant la adunare. George Călinescu scrie în “Viaţa lui Ion Creangă” că autorul “Amintirilor din copilărie” s-a ascuns într-un poloboc cu vin! Unirea s-a cementat în timp. În Războiul de Independenţă militarii încă mai ziceau că luptă pentru Moldova ori pentru Ţara Românească. “Şoimu-n redan cade răcnind/Moldova să trăiască”, versuri din poezia lui Vasile Alecsandri, “Peneş Curcanul”. Denumirea Principatele Unite Române dispare odată cu proclamarea Regatului României la 10 mai 1881. Regatul va fi recunoscut pe plan internaţional şi prin aceasta se recunoaşte deplina unire a Moldovei cu Ţara Românească. O vreme hotărârile judecătoreşti date pentru pricini vechi s-au întemeiat pe legile fostelor principate. Ultima hotărâre pronunţată pe temeiul legilor Moldovei s-a dat în 1929, iar a legilor Ţării Româneşti, în 1943. În 1997 un arab stabilit în Iaşi a cerut consiliului local teren pentru construcţia unei moschei. Consiliul a respins cererea în baza legii dată de domnitorul Vasile Lupu care oprea înălţarea moscheilor pe teritoriul Moldovei. Arabul atacă hotărârea consiliului în instanţă invocând excepţia de neconstituţionalitate a legii. Curtea Constituţională  a anulat ultima lege a Principatului Moldovei ce rămăsese în vigoare. Marian Rotaru

Leave a Comment