Google

În căutarea timpului pierdut (XXIV)

Written on:October 9, 2018
Comments
Add One

În Basarabia anului 1987 am văzut numai sate de oameni gospodari. Până în zare se întindeau lanuri de porumb, vii şi livezi, plantaţii de tutun cu frunza mare ca de brusture. Pe imaş păşteau vite, pe drum veneau de la baltă cârduri de gâşte. O bogăţie sănătoasă, ţărănească. Roadele acestei bogăţii le-am văzut splendid etalate, cum spuneam, în piaţa Basarabeană din Kiev. Basarabia era curată, inclusiv terenurile virane de la marginea oraşelor erau mozaicate de cabanele şi de răzoarele cu legume ale oraşenilor sătui de bloc. Un manual din 1948, “Geografia URSS şi a ţărilor de democraţie populară”, spunea că Republica Moldova este cel mai mare furnizor unional de fructe, aşa cum Georgia era de citrice şi ceai. În Rusia domnea pădurea. Ici, colo, două-trei hectare cultivate cu sfeclă. Arături întinse doar lângă St Petersburg am văzut. Satele ruşilor erau mici, câteva case înghesuie unele în altele, fără garduri, cu drumuri desfundate. În jurul casei niciun strat cu legume, niciun pom fructifer. Sătenii nu aveau nici măcar găini, darămite porci sau vite. Aveau în curte doar closetul din nuiele, fără acoperiş, fără uşă, cu vedere la uliţă! Oraşele însemnau un pâlc de blocuri  murdare şi drumuri noroiase. Apartamente fără perdele la geamuri, înăuntru licăreau becuri chioare. Spre deosebire, la Berlin blocurile în culori luminoase erau faianţate pe exterior anume ca să le curăţe ploaia. Ţăranii ruşi purtau opinci din coajă de tei şi stăteau în bordeie, scrie Henri Troyat în “Rusia ultimului Ţar”. Pentru sătenii din Ciocani, povestea bunicul Vasile Ivas, Rusia era iadul. Ziceau că ruşii macină coajă şi muguri de copac să facă pâine, mănâncă cleiul de la copaci, seu şi humă. La noi mâncau huma comestibilă, formată din frunze putrede, fântânarii.

Invincibilitatea ruşilor este o poveste creată de propagandă. Acum câţiva ani militarii ruşi dislocaţi în Bosnia umblau pe transportoarele blindate cu butelca de votcă în mână. Ruşii n-au reuşit în zece ani să cucerească Afganistanul. Greu au cucerit Cecenia, ţară cât un judeţ de-al nostru, dar cu popor viteaz. În aprilie 1944 la Târgu Frumos, judeţul Iaşi, ostaşii români au nimicit într-o singură bătălie 350 de tancuri ruseşti. Când se purta războiul dintre Republica Moldova şi republica separatistă Transnistreană sprijinită militar de Moscova, ruşii s-au retras de pe Nistru numai cât au auzit că armata română va ajuta Basarabia. Au revenit pe poziţie când ştirea nu s-a confirmat. Pe ruşi i-a ajutat “Generalul Iarnă”. Iernile cumplite din Rusia au îngenunchiat oştile lui Napoleon şi ale lui Hitler. Soldaţii ruşi s-au impus în teritoriile ocupate prin sălbăticie, hoţie, tortură, crimă, viol. Actorul Constantin Tănase satiriza în 1945 hoţia ruşilor: ”davai ceas, davai palton”. A avut curaj şi a plătit cu viaţa. Armata roşie l-a asasinat. Ruşii s-au sprijinit pe comuniştii fără neam şi fără Dumnezeu, care loveau pe la spate propria patrie ca să ajute Moscova. În august 1944 oamenii fugeau din calea ruşilor care pe unde puteau. Bunicii mei din Ciocani s-au refugiat la Băcleşti, sat aşezat pe un deal abrupt care străjuie lunca râului Pereschiv, la marginea apuseană a ţinutului Tutova. După ce a trecut frontul, se întorc acasă. Aveau o vie nobilă pe o coastă de deal şi povestea bunica Amalia Ivas că ruşii rupseseră toţi strugurii, deşi abia erau daţi în pârg. I-au mâncat, iar ce n-au mâncat au strivit cu bocancii. La fiecare butuc erau excremente. Pe cărarea din vie zăcea un hârdău furat. Fusese cu miere, acum era gol. Mierea şi agurida pricinuiseră diaree rusnacilor. La Ghidigeni ruşii au confiscat vitele sătenilor şi l-au pus pe bunicul meu Gheorghe Rotaru să le mâne până la Tecuci. Acolo urmau să fie sacrificate pentru armata roşie. De la Ghidigeni la Tecuci sunt 24 de kilometri. Bunicul mâna vitele păzit de doi sovietici înarmaţi cu pistoale mitralieră. Noaptea i-a prins în satul Ungureni. Aici râul Bârlad curge lângă şosea, pe fundul unei râpi. Fac popas. Bunicul se culcă pe marginea râpei şi se preface că doarme. Un rus adormise, celălalt fuma mahorcă cufundat în gânduri. Când vede aşa bunicul se rostogoleşte uşor în râpă, până la apă şi pleacă târâş în susul râului. Dimineaţa era în Ghidigeni, dar multă vreme i-a fost frică. Avea şi de ce. În 1946 intră în Ghidigeni o maşină cu patru ruşi. Se opresc la poarta unui gospodar. Când vede ruşii, omul fuge în spatele casei unde avea un iaz înconjurat de trestii. Se ascunde în trestii, dar ruşii l-au observat, Intră în curte, îl scot din trestii şi-l împuşcă de faţă cu soţia şi copiii. Apoi pleacă. În 1945 soldaţii ruşi au intrat în curtea gospodarului Gheorghe Silion din satul Ciocani.  Fără să ceară voie şi fără să plătească, taie viţelul omului, îl fierb şi-l mănâncă. După ce a terminat de mâncat, un rusnac aruncă gamela spre gospodar. Omul se fereşte şi vasul loveşte alt rus. Pentru că i s-a pătat vestonul, soldatul îl împuşcă mortal pe ţăran. Nici nemţii nu ne iubeau, dar nu furau. Soldaţii germani încartiruiţi în Ciocani, plăteau cinstit fie şi un ou luat din cuibar, dăruiau zaharină şi ciocolată, plimbau copiii cu motocicleta. În primul război mondial, străbunicul din Ghidigeni, Iordache Rotaru, om înstărit, o vreme primar al comunei, se trezeşte în curte cu nişte soldaţi ruşi. Erau înarmaţi şi îmbolnăviţi de bolşevism fiind nu mai ascultau de ofiţerii lor. Cer de băut, bineînţeles pe degeaba. Străbunicul îi pofteşte afară. Furioşi ruşii îl doboară şi-l lovesc cu patul armei în piept. Vecinii intervin şi pun ruşii pe fugă, dar străbunicul nu îşi va reveni complet după bătaie. Tuşea rău tot timpul. Moare după doi ani. Ruşii seamănau teroare pentru că şi ei trăiau sub teroare. Este revelatoare lectura “Arhipelagului Gulag” lucrarea lui Aleksandr Soljeniţân. În 1975 o fată este arestată la Moscova pentru că purta pe stradă minijup. La secţie nu a vrut să fie “binevoitoare” cu miliţienii, aşa că aceştia ca să se răzbune o trimit într-un lagăr pe o insulă de pe Volga. Fără să fie judecată şi condamnată, femeia a stat captivă 20 de ani. Este eliberată în 1995 după ce cazul a fost publicat de ziariştii britanici. Acum se ştie că sub Moscova este un oraş subteran, amenajat cu secole în urmă. Acolo stăpânii Rusiei îngropau pentru vecie şi torturau inamicii politici. Un oraş subteran construit demult se întinde şi pe sub Beijing, chinezii, la fel ca ruşii, sunt maeştri în arta terorii. În anii 1990 desfăşuram oarece activitate socială. Aveam printre colaboratori persoane vârstnice din Bârlad şi din comunele tutovene. Am rugat pe cei care ştiau să aştearnă pe hârtie mărturii despre rezistenţa anticomunistă, despre atrocităţile ocupaţiei sovietice, ale colectivizării şi prigoanei staliniste. Vroiam să adun mărturiile într-un volum. Toţi au fost de acord, dar de frică n-au scris nimic. Poate cineva va reuşi să editeze o asemenea carte. Faptele negre ale istoriei şi eroismul fie şi mărunt care li s-a opus trebuiesc adunate în scris. Altfel, avertizează romancierul George de Santayana, „Cei care au uitat trecutul sunt condamnaţi să îl repete”. Savantul Tor Karsten scria că străbunii ruşilor trăiau pe o insulă din provincia suedeză Sondermaland. Insula era înconjurată de un râu cu ape repezi. Nu era loc bun de pescuit, dar oferea adăpost acelor oameni care se ţineau numai de tâlhării. Navigând pe râul tumultos insularii devin vâslaşi buni. În limba vikingilor, vechii locuitori ai Suediei, la vâslaş se zice roslen, de aici etnonimul rus. Ruşii se înmulţesc şi ostrovul fiind mic se mută la ţărmul Balticii în provincia suedeză Uppland, pe coasta numită de la ei Roslagen. Aici nu stau mult. Trec marea şi debarcă pe ţărmul regiunii Pribaltica. De aici urcă cu bărcile lor pe râuri în amonte, înăuntrul continentului. Tâlhăreau băştinaşii şi se aciuau pe insulele împădurite. Pe o insulă a râului Volhov îi întâlneşte Ibn Rustah, călător persan din sec.X. Singura ocupaţie a ruşilor era să prade ţinutul din jur, scria în “Cartea pietrelor preţioase” Ibn Rustah. Insula cu ruşi văzută de persan va fi mai târziu vatra oraşului Novgorod. Cu timpul ruşii se aşează pe malul Volgăi printre geţii mosci, stabiliţi în acele locuri. Deoarece trăiau printre mosci, străinii le vor zice ruşilor muscali. Moscii au înfiinţat în stepa Volgăi cnezatul Moscva. De la cnezatul Moscva vine numele râului Moscova, iar de la râu, numele capitalei ruseşti, arată un cronicar necunoscut din sec. XVIII. Istoricii au numit pe acel cronicar Pseudo Miron Costin pentru că scrierea lui seamănă la stil cu scrierea adevăratului Miron Costin, autorul lucrării “De neamul  moldovenilor”. Marian Rotaru

Leave a Comment