Google

În căutarea timpului pierdut (XX)

Written on:September 10, 2018
Comments
Add One

Insula Şerpilor a fost cedată Uniunii Sovietice la 23 mai 1948 cu un proces verbal semnat la faţa locului de oficiali români şi sovietici. Ceva mai înainte, la 4 februarie 1948, primul ministru Petru Groza cedase sovieticilor insulele Tătaru Mic, Limba, Maican, Delerul Mare şi Delerul Mic de pe braţul Chilia al Dunării, deşi conferinţa de pace de la Paris din 1947 stabilise apartenenţa acestora la România. Cedarea Insulei Şerpilor şi a insulelor dunărene a fost ţinută secretă. Bolşevismul nu era dorit de români, pe ruşi îi urau şi-i dispreţuiau ca pe nişte sălbatici. Ţăranilor tutoveni din Ghidigeni şi Ciocani, satele copilăriei mele, nu le era pe plac colectivizarea, voiau pământul înapoi. Îl stimau pe Rege şi au plâns când a abdicat. Ţin minte o discuţie între doi bărbaţi auzită la Ghidigeni acum cinci decenii. Unul spunea celuilalt: “decât să-ţi baţi nevasta, mai bine împuşcai zece ruşi pe front”. De aici teama comuniştilor că noile  amputări teritoriale puteau duce la revoltă. Era deplânsă răpirea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herţei, Transnistriei şi Cadrilaterului. Ţăranii care luptaseră pe front pentru Dumnezeu, Patrie şi Rege, enumerau judeţele pierdute: nouă în Basarabia, două în Bucovina, două în Cadrilater, paisprezece în Transnistria. Graniţa fluvială şi maritimă cu URSS a fost fixată pe teren în martie 1949 de o comisie mixtă. Căpitanul de marină Constantin Copaciu, reprezentantul României în comisie, a refuzat să semneze acordul final cu sovieticii, întrucât rămâneau în afara apelor româneşti Insula Şerpilor şi cinci insule dunărene. Ofiţerul nu ştia că insulele fuseseră cedate. Pentru că a “uneltit” împotriva prieteniei româno-sovietice, Copaciu este condamnat la moarte. Sovieticii ocupă Insula Şerpilor în august 1949. Bunurile româneşti sunt confiscate, grănicerii şi personalul civil sunt duşi la Sulina cu o navă rusească. Civilii sunt lăsaţi şomeri de parcă aveau vreo vină că lucraseră pe insulă! O vreme ruşii au permis românilor să prindă calcan lângă Insula Şerpilor. Dealtfel pescarii credeau că insula aparţine României. Într-o zi o navă militară sovietică îi arestează, le confiscă bărcile, uneltele şi peştele prins. Pescarii sunt duşi la Odesa, încarceraţi trei zile, apoi repatriaţi la Sulina. Cedarea Insulei Şerpilor nu a fost aprobată de Marea Adunare Naţională, Parlamentul României de atunci. A  fost oficializată la 27 februarie 1961 doar printr-un acord dintre guvernele României şi Uniunii Sovietice. Într-un manual de Geografia României editat în 1968 scria că Insula Şerpilor aparţine Uniunii Sovietice din anul 1961.

În 1990 Senatul României declară nul acordul guvernamental din 1961 de cedare a Insulei Şerpilor. Ucraina ocupă ilegal insula. O interesează poziţia strategică, dar şi zăcămintele de petrol şi gaze naturale pe care le ascunde marea din jur. Insula are însemnătatea turistică şi balneară. Statul român voia în 1938 să înfiinţeze un sanatoriu pe insulă. În anii interbelici Oficiul Naţional pentru Turism, companie de stat, organiza excursii pe insulă şi plănuia construcţia unui hotel. Sprijinită de pactul Ribentrop-Molotov, Moscova cere României prin ultimatumul din 26 iunie 1940 să abandoneze în câteva ore Basarabia şi Bucovina de Nord. Bucureştiul reuşeşte să amâne predarea la 28 iunie şi obţine termenul de 2 iulie pentru retragerea armatei şi administraţiei. În dimineaţa zilei de 27 iunie Regele Carol al-II-lea decretează mobilizarea armatei, dar în aceaşi zi Consiliul de Coroană se pronunţă cu majoritate împotriva rezistenţei militare. Exista teama că un război cu ruşii, când Franţa, aliatul nostru, capitulase în faţa Germaniei şi a Italiei, putea fi fatal României. Din cei 26 de membri ai Consiliului, doar cinci au votat pentru apărarea militară. Principalul susţinător al războiului de apărare a fost Nicolae Iorga. Pentru asta cred eu va fi asasinat la 27 noiembrie 1940. Crima este pusă în mod absurd pe seama legionarilor. Nu legionarii aveau interes să-l ucidă, ci bolşevicii, scria Adrian Păunescu în revista Flacăra. Savantul nu agrea Garda de Fier, dar era naţionalist şi anticomunist. Era idolul tineretului interbelic. În Iorga legionarii găseau un sprijin ideologic, dovada este un pasaj din scrisoarea lui Zelea Codreanu, căpitanul Gărzii de Fier, adresată savantului, pasaj redat de Florin Ţurcanu în “Mircea Eliade, prizonierul istoriei”: “Domnule Profesor sunteţi prea capital pentru noi ca să fim supăraţi pe Dvs”. La 1 iulie guvernul român declară URSS stat agresor, prin urmare nu garantează frontiera impusă prin ultimatum. Nici ruşii nu o garantau! Pe 29 iunie tancurile sovietice intră în ţinutul Herţa din judeţul Dorohoi. Căpitanul Ion Boroş, comandatul unei baterii de artilerie dispusă lângă satul herţan Proboteşti, încearcă să-i oprească pe ruşi spunând că ultimatumul nu face referire la Herţa, întrucât aceasta nu ţine de Basarabia ori de Bucovina. Ca răspuns ruşii trag cu mitraliera. Boroş şi soldatul Iancu Solomon sunt ucişi, sublocotenentul Alexandru Dragomir, rănit. Ruşii nu permit medicului român să-l ajute pe Dragomir. Ofiţerul cu rana nepansată este răpus de hemoragie. După ce moare sublocotenentul, sovieticii distrug tunurile românilor şi reiau înaintarea. Mai la sud îi întâmpină cu foc regimentul de artilerie comandat de colonelul Bota. Şoseaua era minată şi puse obstacole antitanc. Ruşii se opresc, spun că au ajuns acolo din greşeală, dar bat ţăruşii care marchează graniţa. Imediat guvernul român cere Moscovei să se retragă din Herţa. Ruşii nu răspund. Pentru România conferinţa de pace de la Paris a consfinţit pactul Ribentrop-Molotov dintre Germania şi Rusia. Este total inadmisibil ca un act al Germaniei, stat agresor învins, să fie validat de învingători, mai ales că unul dintre semnatari, Joachim von Ribentrop, ministrul de externe al Germaniei, criminal de război, fusese condamnat şi executat în 1946! Nordul Bucovinei, Basarabia şi Transnistria sunt lăsate sovieticilor. Franţa şi Marea Britanie nu recunosc apartenenţa Herţei la URSS, ţinutul nefiind menţionat în pact, dar poziţia franco-britanică va fi ignorată. Vecina Bucovinei este Pocuţia eliberată în 1918 de sub stăpânirea austriacă de armata română. Deşi în 1919 Congresul Pocuţiei votează unirea cu România, în 1920 vesticii dau regiunea Poloniei, pentru ca în 1945 ruşii să o transfere Ucrainei sovietice. Nici Maramureşul nu a avut soartă bună. După unirea cu România în 1918, în 1920 nordul provinciei este dat de occidentali Cehoslovaciei. Nordmaramureşenii, oameni dârji cu sânge de get, în sec. VII graiul get încă era vorbit în Maramureş, s-au organizat în Statul Naţional Român. Statul, deşi nerecunoscut, a existat până în 1945 condus de Ion Bilţiu-Dăncuş, deputat în Parlamentul României între 1918-1920. În 1938, la dispariţia Cehoslovaciei, România a vrut să recupereze nordul Maramureşului, dar Germania l-a dat Ungariei. În 1941 Jugoslavia este desfiinţată. Tot din cauza nemţilor am ratat atunci unirea Banatului de Vest, Timocului şi Crainei. La 29 iunie 1940 militari sovietici îmbarcaţi în camioane intră în judeţul Maramureş, pe teritoriul Regatului României. Se retrag deîndată ce grănicerii români deschid focul. Ruşii revin cu tancuri pe 3 iulie. Înaintează până la Baia Borşa, dar sunt respinşi de militarii generalului Aurel Aldea. În ianuarie 1945 minoritatea ucraineană constituie la Sighet un guvern secesionist. Şeful guvernului, avocatul Odvarciuc, urma să iniţieze un simulacru de referendum şi să alipească Maramureşul de Sud Ucrainei. Ţăranii maramureşeni în frunte cu primarul satului Borşa, Gavrilă Trifundă, asaltează Sighetul cu arme de foc. În lupta cu garda ucraineană au fost morţi şi răniţi, dar guvernul Odvarciuc este desfiinţat. După victorie, ruşii recunosc apartenenţa judeţului Maramureş la România. În 1992, aflat la Cernăuţi, un deputat al Uniunii Ucrainenilor în Parlamentul României are tupeul să revendice pentru Ucraina, Bucovina de Sud, Maramureşul de Sud şi oraşul Galaţi. Pe altă parte Kievul supune genocidului etnic pe băştinaşii români din Pocuţia, Hotin, Herţa, Bucovina şi Maramureşul de Nord, Bugeac, Delta Mică, Podolia, Transnistria, Zaporojia. În 2016 Kievul voia ca bucovineni să lupte în războiul pe care-l purtau cu ruşii în Donetck. Conflictul nu-i privea aşa că românii bucovineni au refuzat să fie carne de tun pentru Ucraina. A venit vremea ca Bucovina să scape de ucrainieni, ziceau ei, dar Bucureştiul nu i-a auzit. Marian Rotaru

Leave a Comment