Google

În căutarea timpului pierdut (XVIII)

Written on:August 27, 2018
Comments
Add One

De la Herodot ştim că unii tracii purtau moţ. Desigur purtau şi unii dintre geţi, geţii fiind tot traci. De la moţul geţilor au rămas toponimele Ţara Moţilor ori Moţca, sat din judeţul Iaşi, dar şi obiceiul la români să ia din moţ copiilor, un ritual păgân tolerat de Biserică cu condiţia ca naşii (nanii) care iau din moţ sau iau din păr cum se mai zice azi, să fie alţii decât naşii de botez care încreştinează. Ainii plecaţi din Munţii Siriu duc obiceiul de a purta moţ în Japonia, iar din Japonia moda trece în China, dar aici moţul se transformă în coadă. Migratorii bulgari, neam de turci veniţi din Bulgaria Mare, cum îi numită obârşia lor din stepa Volgăi, s-au aşezat la sud de Dunăre, în Moesia locuită de români şi au preluat în limba lor cuvinte româneşti arhaice. În bulgară la moţ se zice moc şi desigur aşa ziceau şi geţii. Getul moc se înrudeşte cu sanscritele muk-liber şi moksa. Moksa este eliberarea de tentaţiile vieţii pământeşti. În evoluţia spiritului moksa este treaptă inferioară stării de nirvana care înseamnă cufundarea în Atman, adică în Dumnezeu.  În starea moksa, zic hinduşii, spiritul este desăvârşit, nu mai trebuie să se reîncarneze, este eliberat de ciclul vieţilor şi a morţilor, de suferinţă. În cosmografia creştină, moksa corespunde celui de al optulea Cer unde ajung după moarte cei neprihăniţi, dar şi a celui de al noulea Cer, lăcaşul sfintilor. Nirvana corespunde Opalului-Cetăţii lui Dumnezeu. Din muk-liber a derivat sanscritul mâk-persoană, faţă de om. În vechime numai oamenii liberi erau persoane, sclavii erau doar unelte vorbitoare, zicea Aristotel. Sinonimia persoană-faţă apare în sintagmele feţe bisericeşti ori boiereşti, care denumesc clerul ori boierii. Legătura între getul moc-moţ şi sanscritul moksa este subtilă. Tăiatul moţului la copil semnifică trecerea spiritului din lumea eterică în lumea materială, debutul vieţii pământeşti. Creştinismul ortodox a perceput spiritualitatea moţului. Călugării poartă părul strâns în coadă, tunsul cozii este pedeapsă, înseamnă moartea spirituală, de unde vorba: “i s-a dus vestea ca unui popă tuns”. Moţul stă în creştetul capului unde yoghinii plasează chakra Coroanei, sediul conştiinţei, înţelepciunii şi reîncarnării. Noi am numit-o ochiul soacrei. Soacra în vechea societate matriarhală era capul familiei, era cea mai înţeleaptă. Cum soacra spionează ginerele ori nora, imaginarul popular a “mutat” ochiul soacrei la ceafă, loc mai adecvat pentru spionat! Prin moarte spiritul revine în Împărăţia Divină ori sumerienii originari din Carpaţi numeau pe zeul morţii Mot. Numele Mot este înrudit cu sanscritele moksa şi muk, moarte şi eliberare, dar şi cu numele lui Me, zeul scrisului la geţi. Scrisul înseamnă spirit şi libertate.

Înrudit cu sanscritul mâk este germanul man-bărbat, om, dar şi denumirea manilor, zeii familiei la romani. Sinonimia om-bărbat o vedem la noi în limbajul rural prin expresia “trece un om cu femeia lui”, adică “trece un bărbat cu soţia lui”. Din mâk provine etnonimul mocanilor, oieri seminomazi, urmaşii direcţi ai geţilor carpi, niciodată supuşi de romani. Mocanii practicau până nu de mult transhumanţa, migraţia sezonieră de la munte vara, în câmpie iarna. În grădina bunicilor mei din satul tutovean Ciocani este o fântână. Acum fântâna este în mijlocul grădinii, dar când bunicul meu Vasile Ivas era copil, la începutul sec. XX, fântâna era în afara gardului, la drum. Acolo la marginea din jos a grădinii, lângă fântână, era o bătătură unde mocanii poposeau să adape oile. Unii mocani s-au sedentarizat şi ca urmare întâlnim un sat tutovean numit Mocani şi localităţi mocăneşti departe de Carpaţi, tocmai în Dobrogea, Cadrilater, Bugeac, Crimeea ori în regiunea rusească Kuban, la poalele Caucazului. Un grup de mocani denumiţi moceani pasc oile în regiunea grecească Tesalia. În Dobrogea satele de mocani erau până în vremurile din urmă diferenţiate de satele cojanilor, agricultori şi mai ales viticultori. Etnonimul cojan, ca să facem o paranteză, are alt înţeles în Moldova de Jos. Pompiliu Poghirc aminteşte în cartea “Satul din Colinele Tutovei” de aşezările cojanilor, oameni ocupaţi cu împletitul răchitei, cojii de tei, a papurii ori a pănuşilor de porumb. Confecţionau coşuri, pamere, rogojini şi obiecte de mobilier. Satele cojanilor tutoveni se deosebeau de aşezările perjarilor, cultivatori de pruni şi producători de rachiu. Azi mocanii tipici locuiesc în Mărginimea Sibiului şi în ţinutul Şapte Sate Valahe din Săcele, judeţul Braşov. Săcelele au dat pe matematicianul şi marele om de cultură Stroe Belloescu, bârlădean prin adopţie, fondator al Bibliotecii şi al Muzeului din oraş. Mocăniile, satele de mocani, sunt aşezate pe valea Arieşului în judeţul Alba, pe valea râului Poşaga în judeţul Cluj, în Năsăud, în Ţara Vrancei şi în Întorsura Buzăului. Mocăniile le găsim grupate în Ţara Mocanilor, ţinut întins pe masivul Muntele Mare din Apuseni. Înrudiţi cu mocanii sunt moroienii cantonaţi pe culoarul Rucăr-Bran la graniţa dintre Transilvania şi Muntenia. Moroienii umblau cu turmele noaptea, de aceea la strigoi li se mai zice moroi. Înrudiţi cu mocanii sunt deasemena colibaşii. Ţinutul lor din Ţara Branului ocupă cam 8000 de hectare. Li se zice colibaşi pentru că înainte de 1867, când Marele Principat al Transilvaniei ţinea de coroana Austriei, o făceau pe săracii să nu plătească impozit mare. Stăteau în colibe, iar grădinile le aveau ascunse după garduri dese din roşcovi ţepoşi. Ei au întemeiat satul Colibaşi din judeţul Argeş unde se va înfiinţa în 1966 fabrica de automobile Dacia. În 1945 tot la Colibaşi industriaşul Nicolae Malaxa vroia să construiască fabrica sa de automobile, automobilele Malaxa, dar nu a putut de răul ruşilor. În 1945 la Uzinele Domeniul Reşiţa, companie de stat la care Malaxa era membru în consiliul de administraţie, se produc o sută de automobile româneşti Malaxa, seria zero. Au fost proiectate de inginerul Petre Carp de la fabrica de avioane Braşov- Întreprinderea Aeronautică Română (IAR), firmă a statului român şi de subinginerul Constantin Săvulescu de la Uzinele Malaxa din Bucureşti. Săvulescu este autorul unei istorii a artei fotografice în România anilor 1834-1916. În 1930 Carp a contribuit la realizarea în IAR a primului elicopter din lume, iar Săvulescu a lucrat ca proiectant pentru celebrele locomotive Malaxa premiate cu locul întâi la târgurile internaţionale de la Belgrad, 1937 şi Milano, 1940. Automobilul Malaxa a fost o reuşită. Nicolae Malaxa încurajat de succes vroia să investească într-o uzină de automobile şi în autostrăzi. Au venit la putere comuniştii şi planul nu s-a împlinit. Suta de autoturisme a fost cumpărată de guvern. În toamna lui 1945 un oficial sovietic în drum de la Sofia la Moscova face escală la Bucureşti. De la aeroportul Băneasa este luat cu un automobil Malaxa. “Ce maşină îi asta?” întreabă rusul foarte interesat. “Malaxa, automobil proiectat şi fabricat în România”, răspunde mândru omologul român care-l însoţea. La Moscova rusul raportează superiorilor şi la scurtă vreme vine ordinul: România nu va fabrica automobile, documentaţia tehnică se trimite în URSS. Colibaşii noştri sunt rudele caragunilor şi sărăcăcianilor din Grecia. Caragunii, trib nomad de ciobani români, umblă prin Tracia şi Macedonia. Sărăcăcianii, vorbitori ai dialectului aromân, pasc oile în Munţii Pindului. Satele lor de unde pleacă primăvara cu oile în munţi, sunt aşezate într-o regiune joasă şi băltoasă a Epirului, la ţărmul Mării Ionice, lângă de graniţa cu Albania. Regiunea se cheamă Baltos, ceea ce în greacă înseamnă loc umed, substantiv înrudit cu românescul baltă. În cartea  “Itinerarii albaneze” Antonio Baldacci susţine că sărăcăcianii au apărut ca etnie în sec. XVII. Înaintaşii lor sunt dezertorii din armata spaniolă dislocată în Regatul Neapolelui. Dezertorii au fugit în Grecia, s-au ascuns în mlaştinile din Baltos şi au luat soţii aromânce din Pind pentru că le înţelegeau oarecum limba. Sărăcăcianii ca urmaşi de dezertori au rămas cu teama de autorităţi şi cu obiceiul de a se ascunde. Stau în colibe-kalive zic ei, din nuiele, sunt cum arată numele, săraci, sireaci în aromână şi ce-i rău, fură oile bogaţilor aromâni pindeni. Baltos a fost autonomă, nesupusă guvernului grec, până în 1976. În 1923 unii sărăcăciani s-au sedentarizat în Tracia Grecească. Informaţii despre variile comunităţi tradiţionale din Balcani oferă cartea lui Paul Stahl, “Sate şi triburi din sud-estul Europei”. Marian Rotaru

Leave a Comment