Google

În căutarea timpului pierdut (XVII)

Written on:August 21, 2018
Comments
Add One

Revin la toponimele misterioase cu alt exemplu. În “Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir numeşte Limanul Nistrului, Lacul lui Ovid, pentru că acolo fusese exilat poetul latin Ovidius. Într-o carte din sec. XVI, “Descrierea Rusiei, Poloniei şi Livoniei”, Stanislav Sarnicius făcea aceeaşi afirmaţie. În sec. XIX exista convingerea că Ovidiu s-a stins la Limanul Nistrului, dovadă fiind poezia lui Gheorghe Asachi, “Lacul lui Ovid”, dar şi numele Ovidiopol dat unui oraş şi unui judeţ transnistrean riverane limanului. Oraşul a fost întemeiat pe locul unde în 1802, scriau atunci ziarele franceze, nişte ţărani găsiseră un mormânt de piatră. Savanţii au bănuit că-i a poetului deoarece în interior era un bust asemănător la chip cu Iulia, fiica împăratului roman Augustus, iubita lui Ovidiu. Totuşi se atestă că în anul 8 d. Hr., Ovidiu a fost exilat la Tomis, actuala Constanţa. Cetatea era aşezată pe o insulă foarte apropiată de ţărm, încât părea tăiată din continent. La tăietură grecii zic tomos, de aici numele Tomis. Peninsula Constanţei de azi este vechea insulă unită prin colmatare cu ţărmul. Altă etimologie este legată de isprăvile eroului grec Jason pornit cu nava Argos să caute lâna de aur. Frix şi Helle, doi tineri din regiunea grecească Boeţia, frate şi soră, urmau să fie sacrificaţi. Ca să-i salveze zeiţa Nefelle, amanta lui Zeus, trimite un berbec zburător cu lâna de aur care să-i ducă în Colhida, pe ţărmul caucazian al Mării Negre. În zbor nu trebuiau să privească în jos ca să nu ameţească, dar Helle a făcut-o şi a căzut. Frix ajunge cu bine, sacrifică berbecul şi dă cadou blana de aur lui Aeetes, regele Colhidei. Pare-se că autorul mitului chiar a zburat. Aceaşi senzaţie o descriu unii dintre pasagerii avioanelor când privesc spre pământ. Apolonius (sec.III î.Hr.) scrie în “Argonautica” că ajuns în Colhida Jason fură blana de aur, dar şi inima prinţesei Medeea, fiica lui Aeetes. Supărat că Medeea a plecat cu Jason, Aeetes trimite pe fiul său Absyrtus să o ucidă. Nu va reuşi. Absyrtus este răpus de Jason cu sabia pe o insulă, la ţărmul dobrogean. După secole, grecii din Ionia, regiune a Asiei Mici, întemeiază pe insulă cetatea Tomis a cărei nume aminteşte că acolo Jason l-a tăiat pe Absyrtus. Se mai zice că Tomis vine de la Tomita, o regină a amazoanelor care stapânea insula. În frunte cu Tomita, amazoanele, temutele femei războinic, au învins armata împăratului persan Darius, fiul lui Istaspe, cum îi zice Eminescu în “Scrisoarea a III-a”.

Nu-i clar motivul pentru care Ovidiu a fost exilat la Tomis de Augustus. Poetul a dus o viaţă chinuită în  exil, scrie Nicolae Lascu în cartea “Ovidiu. Omul şi poetul”. Este adevărat că în prima iarnă Ovidiu a îndurat frigul într-o cabană de scândură, dar în vara următoare regele get Cotys, poet la rândul său, construieşte pentru Ovidiu o vilă pe insula Lacului Alb de lângă Tomis, lac pe care turcii îl vor numi Siutghiol-Lacul Laptelui. Lacul se chema alb pentru că are apă dulce, deşi este la numai 200 de metri de Marea Neagră, fiind din lume cel mai apropiat lac cu apă dulce de o mare. Legenda zice că pe locul lacului era un sat cu oameni răi. Într-o noapte satul se scufundă şi este acoperit de apă şi într-adevăr pe fundul lacului se văd ruine. Scăpă numai casa unei femei credincioase, rămasă pe o insulă. Pe insulă, la umbra unui stejar verde şi azi, Ovidiu scrie volumele de versuri “Tristele “ şi “Ponticele”, dar şi o poezie în graiul geţilor, asemănător cu latina. Singura poezie despre care se ştie că a fost scrisă în limba străbunilor noştri a fost citită de Ovidiu în fata geţilor. Geţii l-au adorat şi până azi, riveranii Siutghiolului au tradiţia că pe insulă a locuit un om mare de la Roma. Insula era împădurită, pe când zona din jur stearpă, dar din respect pentru acel personaj, oamenii nu tăiau copacii,  luau doar uscăturile. În 1884 italianul Bruno Amante cercetează insula şi găseşte o lespede de granit cu un text latin aproape şters, o cărare de piatră şi fundaţia unei vile. Aceste vestigii îl conving pe Amante că Ovidiu a locuit pe insulă şi scrie asta în notele de călătorie. Academia Română decide ca ostrovul şi satul riveran Stânca-Canara, în limba turcă, să fie numite Ovidiu. Referiri la insulă apar în cartea poetul Ion Adam, “Constanţa pitorească” (1908) şi în lucrarea lui Th. Ionescu, “Ghidul Constanţei şi a Techirghiolului” (1924). Prima referire la lacul Siutghiol face în 1857 cartea medicului Camille Allard, “Misiune în Tătăria Dobrogeană”. În 1880 ostrovul devine proprietatea lui Ioan Movilă întreprinzătorul care în acelaşi a înfiinţat Băile Movilă, numite ulterior Carmen Sylva, iar apoi Eforie Sud. În 1935 statul a vrut să cumpere insula de la familia Movilă ca să organizeze un parc de agrement, dar preţul cerut era enorm. Movileştii lăsaseră insula în folosinţa unor turci din Canara, familia Mehmet. Turcii, scrie Titus Cergău în monografia “Insula Ovidiu”, cultivau ceva legume într-o poiană, vânau păsări, adunau din pădure struguri sălbatici, pere şi trandafir de dulceaţă. Vindeau fructele şi dulceaţa turiştilor la Mamaia. În 1973 ostrovul în suprafaţă de trei hectare, proprietatea Ivonei Movilă, este expropriat. Statul construieşte un restaurant şi un camping. Exilul lui Ovidiu a fost blând, putea pleca din Tomis. Astfel a mers la Calatis, Mangalia de azi. Pliniu cel Bătrân spune în “Istoria Naturală” că Dunărea (Istrul) se varsă în Marea Neagră prin cinci braţe. Herodot număra în “Istorii” şase guri de vărsare, Strabon şi Claudiu Ptolemeu în “Geographiile” lor, şapte. Ovidiu dă dreptate lui Strabon şi Ptolemeu. Probabil că a navigat până la Gurile Dunării. A vizitat se pare cetatea Aegysus, Tulcea de azi, despre care spune că-i cel mai vechi oraş din lume, a debarcat pe Cosa-litoralul Basarabiei, deoarece face referire la tribul get al bessilor, care trăia în Bugeac. Aceste călătorii sunt cheia misterului care învăluie dispariţia lui Ovidiu. Eusebiu din Cezarea scrie în “Cronica” că Ovidiu a murit la 1 ianuarie 17 d.Hr. şi a fost îngropat la poarta Tomisului. Eusebiu a trăit la trei secole după Ovidiu şi informaţiile sale nu sunt chiar corecte. Exegeţii operei ovidiene sunt siguri că poetul trăia în primăvara anului 18 d.Hr.. Nu se ştie când a murit şi nici la poarta Tomisului nu s-a găsit mormântul poetului. Tradiţia locală zice că Ovidiu odihneşte pe insula care-i poartă numele, dar la construcţia restaurantului nu s-a găsit nimic şi oricum lucrările au distrus situl arheologic. Într-un articol din revista “Academia Bârlădeană” argumentam că Ovidiu nu a murit la Tomis. A plecat pe insula Ophiussa-Şerpilor în greacă, aflată pe vremea lui la gura Nistrului şi unde grecii din Ionia aveau o colonie. Acolo a  trăit o vreme, a murit şi a fost îngropat. Ophiussa a fost erodată de valuri şi a dus cu ea mormântul poetului. Nu ştim din ce scrieri aflase Sarnicius că Ovidiu a locuit la Gura Nistrului, dar cert este că istoria veche a Bugeacul care mărgineşte Limanul la vest, nu o cunoaştem. Scrie Cantemir că în Bugeac se vedeau la vremea lui ruine de cetăţi despre care nimeni nu ştia nimic. Pe stânca de la Tătar-Bunar, în sudul Bugeacului, era o inscripţie indescifrabilă, iar peste balta care mărginea Limanul trecea un pod de piatră lung trei mile. Cantemir nu ştia cine şi când l-a construit.Ovidiu era pasionat de mitologie si a dedicat acestei teme două cărţi scrise la Roma: “Metamorfoze” şi “Fastele”. La Tomis a întâlnit un cult bizar şi vechi care l-a atras, cultul Zeului Şarpe. Prezenţa acestui cult în bazinul estic al Mării Negre este dovedită de statuia Zeului-Şarpe găsită la Tomis şi de toponime: Lacul dobrogean Zmeica-Şerpoaicei în graiul lipovean, insula Ophiussa de la Gura Nistrului, Insula Şerpilor de la Gurile Dunării şi altă Insulă a Şerpilor, lângă ţărmul bulgar, la gura râului Ropotamo. Pe insulele Şerpilor dunăreană şi bulgărească trăiesc şerpi mici, negri şi neveninoşi. Sigur trăiau şi pe Ophiussa nistreană. Prezenţa acestor reptile banale i-au făcut pe oamenii vechi să înalţe pe insule altare închinate Zeului-Şarpe. Probabil pe vremea lui Ovidiu cultul se mai oficia doar pe Ophiussa, pe insula Şerpilor de la Gura Sulina exista deja un templu ridicat zeului Apolo. Oare de ce l-a pasionat pe Ovidiu atât de mult cultul Zeului-Şarpe, aproape uitat pe vremea lui? Am văzut că în imaginarul popular şerpii sunt asociaţi extratereştrilor reptilieni. Poate că între Ovidiu şi reptilieni a existat o legatura şi tocmai datorită acestei legături poetul a fost exilat. Adevărul nu-l vom şti niciodată.  Marian Rotaru

Leave a Comment