Google

În căutarea timpului pierdut (XI)

Written on:July 10, 2018
Comments
Add One

“Dincolo de istorie nu e decât legenda. Dincolo de legendă este basmul. Abia de aici începe adevărata necunoaştere”, scrie George Cadar  în cartea “Dacica Magna”. Protostrămoşii Adam şi Eva au avut fii şi fiice, zice Biblia. Dintre fii, istoria sfântă a consemnat pe Abel şi Cain. Abel era păstor, Cain agricultor. Amândoi au adus jertfă lui Dumnezeu din rodul muncii lor. Jertfa lui Abel a fost mai bine primită. Înciudat Cain îl ucide pe Abel, faptă urâtă de Dumnezeu. Cain a regretat, de aici vine vorba căinţă. Biblia surprinde lupta pentru teritoriu dintre triburile de agricultori şi de păstori. Păstorii erau mai bine văzuţi de Dumnezeu. Iisus este denumit Păstor, S-a născut într-o iesle, mielul este simbolul Său. Spre deosebire de lucrătorii câmpului, păstorii au fost mai nesupuşi, ataşaţi tradiţiei. Tradiţiile s-au păstrat bine la ciobanii din Munţii Carpaţi, spaţiu eminamente pastoral. Satele din Carpaţi au rezistat colectivizării. Ţăranii de la munte, stăpâni pe pământul lor, erau pe timpul comunismului mai bogaţi decât ţăranii colectivizaţi de la câmpie şi deal. Colectiviştii tutoveni din Ghidigeni luau 5 lei şi trei ştiuleţi de porumb pe zi, cei din Ciocani, 3 lei. Un pachet de ţigări Carpaţi ori o franzelă, costa 2,5 lei, un kilogram de caş ori un litru de vin, 19 lei. Maramureşul de Nord înglobat Ucrainei nu a fost colectivizat. Românii nordmaramureşeni, ciobani prin tradiţie, erau cea mai bogată etnie din URSS. Lucrau cu lefuri bune ca muncitori forestieri în Siberia. Investeau banii în aur şi pietre scumpe. Herman Collitz scrie că termenul Peh din numele lui Peh Uson, zeul păstorilor ausoni, însemna stăpân în limba ariană. Pe altă parte Peh a dat în latină cuvântul pecus-vită. Dihotomie aparentă. Păstorii erau prin excelenţă oameni liberi, stăpâni pe propria persoană. Arienii spuneau la vită ga, de aici sanscrita are termenul gau-vită. Din sanscritul gau au derivat românescul grajd, irlandezul gaba-capră, grecul gala-lapte. De la gala se trage cuvântul galaxie, deloc întâmplător de vreme ce galaxia noastră se cheamă Calea Laptelui. Din gau-vită vine numele gârbov dat de geţi ausonilor, numele regiunilor Galicia din Spania, Galata din Asia Mică, Galiţia din Polonia ori a statului Goa, parte a Indiei Portugheze până în 1974. Indirect gau este etimologia cartierului Galata din Constantinopol, a mănăstirii Galata din Iaşi, oraşului Galaţi şi a satelor Galaţi din Alba, Ţara Haţegului şi Ţara Bârsei. Tot din gau vine numele celţilor continentali, galii şi evident a Ţării Galilor, numele poporului ghasi din India şi etnonimul gaborilor. Gaborii sunt celţi. Umblă nomazi prin Ungaria şi Transilvania, sunt geambaşi şi potcovari. Au pielea albă, păr castaniu. Gaboriţă era ţiganca albă din romanul lui Vasile Rebreanu. Gaborii poartă cămaşă albă, vestă, pălărie, cizme, chimire din piele neagră. Bărbaţii au bărbi şi plete, femeile rochii albe. Unii gabori, numiţi ţigani ungureni, s-au sedentarizat în Moldova. Aici au propriile mahalale. În cartierul Deal din Bârlad, pe un platou, se mai vedea până nu demult clădirea hanului Iamandi, unul din cele 37 pe care le avea târgul. La Iamandi veneau geambaşii gabori, negustori de cai şi gaboriţele, darnice cu cei ce plăteau. În primele poze licenţioase văzute în viaţa mea la Ghidigeni cu decenii în urmă erau nişte gaboriţe focoase. Sanscritul gau este apropiat de numele tribului de păstori Gala din Somalia ori oamenii gala nu-s albi arieni, ci negri şi vorbesc o limbă hamitică. Înrudit cu sanscritul gau este numele ebraic Gabriel. În ebraică, limba semită, Gabriel înseamnă viaţă. Vita este pentru păstor sursa de hrană, deci viaţa. Potrivirile dintre graiurile ariene şi semito-hamitice susţin ideea că ambele grupuri lingvistice au origine comună. Acea origine este limba maru. Am văzut mai înainte că limba arienilor nu oferă etimologia componentei Uson a numelui Peh Uson. O posibilă etimologie găsim în maru. Evreii spun osanah, adică salvează-mă. Cu osanah L-au întâmpinat evreii pe Iisus la intrarea în Ierusalim. Salvatorul  este mare, puternic. În cântările bisericeşti se zice “Osana pentru Cei de Sus”, adică mărire Celor de Sus. În limbaj curent spunem că se ridică cuiva osanale, adică este lăudat ori lăudat este omul important. Probabil osanah şi Uson au rădăcina în limba maru. Osanah-Uson- Auson însemna mare, Peh Uson este Marele Stăpân. Nu întâmplător în sanscrită usana înseamnă piper negru, simbolul gâlcevei şi mai înseamnă totodată iuţeală. Prin iute denumim un gust, dar şi firea impulsivă, agilitatea omului puternic. Rig Veda şi epopea Ramayana, opere ale Indiei antice, fac referire la un pământ misterios din Oceanul Indian. Acel pământ ar fi continentul mitic Lemuria. Aşa o fi, nu ştim! Autoarea Elena Blavatski a aflat de Lemuria citind străvechile texte Dyzan, găsite la un templu din Hindustan, regiune indiană din câmpia fluviului Gange. Blavatski scrie în “Doctrina secretă” că Lemuria este leagănul civilizaţiei. Frank Joseph arată în cartea “Civilizaţia pierdută a Lemuriei” că Lemuria era locuită de oameni blonzi, înalţi de trei metri, care vorbeau limba maru. Nu ştim dacă ausonii sunt lemurieni, dar sigur strămoşii noştri erau un popor foarte vechi.

Să amintim cele mai îndepărtate rude ale noastre, tokharienii şi ainii.  În nordul Tibetului, la graniţa cu Kashgaria şi la marginea deşertului Takla Makan, este ţinutul Tarâm, uscat, cutreierat de caravane, de câţiva vânători şi ciobani. Azi interesează pentru rezervele de petrol. Cândva Tarâmul era primitor. Uigurii, băştinaşii Kashgariei, îi dăduseră un nume ciudat: Cele Opt Oraşe de Oase. Explicaţia toponimului ne scapă. Ruinele acelor opt oraşe nu s-au găsit. Tarâmul a fost locuit de uriaşi zice lucrarea chineză Guanzi din sec. VII. S-au găsit în Tarâm schelete de giganţi, iar portughezul Melchior Barreto(sec. XVI) scrie în jurnal că în Sinkiang, ţară vecină Tarâmului, locuiesc uriaşi de cinci metri. Dintre ei se recrutează garda împăratului chinez. Prezenţa uriaşilor din Sinkiang în garda imperială chineză o confirmă cartea “Apologia puterii lui Dumnezeu” scrisă la 1627 de George Hakewill. Dar nu uriaşii sunt importanţi pentru Tarâm, ci mumiile tokharienilor, tot ce a rămas dintr-un popor de rasă albă, civilizat, cu propria scriere. Texte în limba tokhariană şi gravuri care-i înfăţişează s-au păstrat în mănăstirile tibetane. După port şi limbă tokarienii erau geţi. Pe geţii de la marginea Chinei îi aminteşte în sec. V î.Hr. “Istoriile” lui Herodot. Acei geţi explică asemănările dintre mitologia chineză şi mediteraneană, dar şi cuvintele getice identificate de Bogdan Petriceicu Haşdeu în limba chineză. Constantin Olariu Arimin spune în cartea “Adevăruri ascunse” că numele deşertului Takla Makan vine din termenii getici: takla-dezvăluire şi makan-câmpie. De la acestea avem în limba română cuvintele taclale şi masă (de mobilier). Femeile geţilor erau frumoase, se vede pe chipul mumiilor din Tarâm. Frumoase erau desigur femeile ausonilor numite de indieni, dakini. Inspiraţi de ele yoghinii au imaginat alte dakini, iubitele celeste, pe care ei le  materializează cu forţa gândului. Sven Heddin este primul eurpean care a văzut Tarâmul. Era în 1935. Îl descrie în  cartea “Aventuri în Tibet”. Ainii, rudele noastre, trăiesc pe insula japoneză Hokaido, iar în Federaţia Rusă îi găsim în Kamceatka, în arhipelagurile Kurilelor şi Comandorului, pe insula Sahalin şi pe valea fluviului Amur din regiunea Primoria. Până prin sec. XVIII locuiau şi în regiunea Tohoku din nordul insulei japoneze Honshu. Ainii sunt de rasă albă. Bărbaţii au pilozitate accentuată pe faţă şi corp, spre deosebire de japonezii de rasă galbenă, aproape spâni. În Hokkaido ainii se împart în trei triburi. Au case din bârne de lemn, pescuiesc în mare, iar în râuri prind păstrăvi şi  somoni. În pădure vânează urşi, cerbi, iepuri, ratoni, lupi şi vulpi şi tot pădurea le dă fructe, seminţe, ciuperci şi ierburi comestibile. Cultivă mei. Comunităţile ainu au deschis pensiuni pentru turişti, iar în marile oraşe japoneze au restaurante cu specialităţi culinare şi magazine cu artizanat. Ainu au rămas puţini, vreo 25.000. În anii 1960 la Tokyo studenţii ainu au înfiinţat o organizaţie care milita pentru drepturile naţiei lor. Gruparea a fost interzisă. Din 2008 ainu sunt recunoscuţi ca naţiune băştinaşă a Japoniei, cu drept de a folosi limba, cultura şi modul tradiţional de trai. Moscova a refuzat cererea ainilor din Kamaceatka şi de pe valea Amurului de a avea autonomie ca trib indigen. Marian Rotaru

Leave a Comment