Google

În căutarea timpului pierdut (X)

Written on:July 3, 2018
Comments
Add One

Ausonii au convieţuit cu geţii şi cu protoromânii în primele secole creştine. Ca dovadă în sec. IV d. Hr. a trăit Decimus Ausonius (Ausonul), om de cultură latină, poet, scriitor şi profesor de retorică la Burdigala, actualul Baudeaux, oraş din regiunea franceză Aquitania. Printre operele lui Ausonus se numără “Mosela”, prima carte de călătorie scrisă de cineva din neamul nostru. Mosela este un râu afluent al Rinului, curge pe actualele teritorii ale  Franţei, Germaniei şi Luxemburgului şi-i vestit pentru frumuseţea văii sale. Regiunea Mosela din Renania, riverană râului omonim, este una din celebrele podgorii ale Germaniei. Tot în Aquitania, lângă Baudeaux,  pe locul viei pe care a avut-o Ausonius se află domeniul Ausone, proprietatea baronilor du Bois-Chalon. Domeniul cuprinde un castel, un parc de şapte hectare, 40 de hectare de vie, o cramă în peştera calcaroasă de sub castel şi un restaurant.

Epopea antică Ramayana plasează în regiunea Gumla din statul indian Jharkhand, pădurea legendară Kishkindha unde era regatul oamenilor maimuţă vanara conduşi de Hunuman. Hunuman l-a ajutat pe zeul Rama să o recupereze pe Sita, iubita sa răpită de asuri. În sanscrită, limba maternă a castei brahmanilor din India, vana înseamnă pădure,  în română a dat cuvântul vânat. Hunuman putea zbura şi era fiul lui Vayu, zeul vântului. Înrudite cu sanscritul vayu-vânt, sunt româneştile vaiet, vuiet. În Gumla este templul Anjanei, mama lui Hunuman. Anjara era o apsara, adică în mitologia hindusă, o zână zburătoare. Oamenii vanara erau o specie primitivă, dar Hunuman, în ciuda  înfăţişării de maimuţă, era fiul unui zeu şi a unei zâne, deci rezultatul unui experiment genetic făcut de extratereştri. Tatăl Vayu, zeul vântului, era pilotul unei nave zburătoare, vântul fiind consubstanțial zborului. În Gumla trăieşte poporul asur. După nume, asurii contemporani sunt urmaşii ausonilor. Într-adevăr se spune că străbunii asurilor din Gumla au venit din Harapa, cetate a cărei ruine vechi de şase milenii se află în Punjab, provincie a Pakistanului, stat separat de India în 1947. În vremurile vechi Punjabul a fost populat de ausoni. Ca dovadă limba punjabi are mii de cuvinte comune cu româna. Ausonii au ridicat cetatea Harapa. Originea din Harapa a asurilor explică asemănările dintre limba lor şi limba română. La asurii din Gumla se găsesc scrieri vechi cu caractere identice textelor din Harapa şi a textelor de la Tărtăria, Transilvania, vechi  de opt milenii. Asurii sunt împărţiţi în 12 triburi,  conduse de sfatul bătrânilor. Cred în spiritele naturii, stăpânesc magia, vorbesc cu duhurile numite de ei bhut-pret şi prepară leacuri din plante. Satele lor sunt înconjurate de pădure ca să fie ferite de ochii indiscreţi. Casele sunt din chirpici, acoperite cu paie,  fără ferestre ca interiorul să fie răcoros, iar pereţii sunt zugrăviţi pe din afară cu modele florale. Lângă casă au grajdul pentru vite şi coteţul de păsări.  Asurii sunt buni olari. Vânează în pădure cu arcul. Cultivă mai ales orez din care prepară charpa, mâncarea naţională. Pentru charpa prăjesc în unt boabe de orez amestecate cu mirodenii picante. Din orez fac bere, servită în ulcele de lut, iar din fructele şi florile arborelui mahua, fac lichior. Prepară cel mai bun gui din India. Guiul este unt rafinat prin fierbere şi amestecat cu felii de fructe. Oraşul Bazar Tanr, capitala Gumlei, este un important târg de vite la care văcarii asuri sunt nelipsiţi. De la păstorii ausonii ajunşi în India, hinduşii venerează “vacile sfinte”. Ca număr sunt un milion. Umblă slobode. Dacă se aşează pe stradă, circulaţia se opreşte. În pieţe mănâncă nestingherite verdeţurile de pe tarabe. Asurii nu consumă alimente decât de la triburile Rajputs, Oraon, Thakur, Ghasi, oricare alte popoare le consideră  impure. Relaţii personale au numai cu triburile Kharvar şi Munda. Contactul cu alte neamuri este pentru ei înjositor. Căsătoria la asuri este endogamă, mirii aparţin aceleiaşi comunităţi. Endogamia o găsim în câteva sate din Transilvania, unde locuitorii se căsătoresc numai între ei aşa încât pământul să nu intre pe mâna străinilor. La Petrova  în Maramureş, endogamia este mai pronunţată. Căsătoria se face în cadrul aceluiaşi grup social din sat: nemeşii(nobilii), porţieșii(ţăranii săraci) şi ţiganii(foşti robi). Asurii sunt monogami, dar dacă soţia nu poate avea copii se acceptă bigamia şi chiar poligamia. Un obicei similar notează Daniel Defoe în cartea “Călătorie în            insula Marii Britanii”. În 1722 când Defoe a făcut călătoria, comitatul englez Essex avea două ţinuturi: Ţara de Jos, acoperită toată de mlaştini şi Ţara de Sus întinsă pe dealuri calcaroase, uscate. Essexul de Jos era bogat. Vegetaţia suculentă îngrăşa turme de oi şi cirezi de vaci. Carnea ajungea pe piaţa Londrei. Ţinutul umed înconjura estuarul făcut de râul Blackwater la vărsarea în Marea Nordului. Estuarul avea belşug stridii şi mult calcan, un peşte valoros.                  Essexul de Jos nu era prielnic femeilor. Acolo în mlaştini se ofileau. Dacă soţia pierdea vigoarea, bărbatul se ducea în Ţara de Sus şi mai aducea o fată. Defoe a cunoscut un fermier care avea 25 de consoarte. Principala sursă de venit a asurilor din Gumla este fierăria. Elaborează fonta în furnale din pământ, o bat cu ciocanul şi obţin oţel. Elaborarea şarjei este un act magic. Înainte de a aprinde focul la furnal femeile intonează un cântec anume. Fonta din cuptor este asemuită unui copil. În antichitate fierarii erau consideraţi magi. Buni fierari, asemenea asurilor, au fost ausonii mosci.  Dealtfel asurii din Gumla pretind că stăpânesc arta metalurgiei de la anticii asuri, fii zeiţei Danu, deci de la ausoni. Asurii indieni sunt fraţi cu băiaşii, neam de nomazi  care  umblă prin pusta Ungariei. La fel ca nomazii rudari din Oltenia, ori coritari din regiunea croată Slavonia, băiaşii confecţionează obiecte din lemn. Deşi nomazi, băiaşii, rudarii şi coritarii nu sunt ţigani, cum cred unii. Aceste etnii n-au niciun obicei ţigănesc şi vorbesc numai româneşte. Au acelaşi grai cu caravlahii, seminţie de ciobani români care trăieşte în Bosnia. Mai mult, rudarii se laudă că sunt daci! Băiaşi, rudarii şi coriganii sacrifică un animal pentru Dumnezeu, de sărbătoarea curbanului. Sacrificarea unui animal, arderea de tot, o săvârşeau evreii în vremurile biblice. Chiar şi oamenii puteau fi sacrificaţi. Patriarhul Avram era cât pe ce să-l sacrifice pe fiul său Isac, spune Biblia. Geţii sacrificau bărbaţi care să ducă mesaje zeilor şi uneori băieţi la fundaţia caselor. Fericeau pe sacrificat că scăpa de necazurile lumeşti. Sacrificiul săvârşit de geţi la fundaţia casei are ecou în balada Meşterul Manole şi în obiceiul românilor, între timp părăsit, de a ucide un berbec la temelia bisericilor. Dacă etimologia coritarilor este obscură, a băiaşilor este clară. În limba arhaică baie înseamnă mină. Înaintaşii băiaşilor de azi au fost deci mineri şi metalurgi. Sunt urmaşii ausonilor din Crişana, vecina Panoniei, pe care diplomatul bizantin Priscus i-a întâlnit în sec. V. Priscus scrie că ausonii vorbeau o limbă latină. A notat cuvinte ausone, toate asemenea celor româneşti. Ausonii lui Priscus erau fierari din neamul moscilor. Vremurile  potrivnice i-au făcut pe urmaşii lor băiaşii să se facă din fierari, lemnari şi căutând lemn să devină nomazi. Legendele, tradiţiile, etimologiile sunt preţioase pentru istorie. A propos de tradiţii am scris că numele cartierului bârlădean Podeni vine de la Podul Pescăriei, făcut peste un braţ a râului Bârlad ca să unească cartierul cu târgul Bârladului. Bătrânii zic că la Podul Pescăriei acostau corăbii. Desigur, scriam atunci, nu erau corăbii, ci bărci cu peşte. Un coleg citeşte articolul, spune că a auzit tradiţia, dar, a spus el, cine i-a povestit zicea că la Podul Pescăriei veneau corăbii de la Galaţi. Asta da exagerare, zic! Totuşi până în sec. XV râul Bârlad nu se vărsa în Siret, ci în Dunăre. În copilărie ţin minte, râul era mult mai mare. La Ghidigeni, în aval de oraşul Bârlad, braţul principal era destul de lat, adâncimea ajungea la 8 metri. În anii 1930 la Ghidigeni râul mişca turbina unei hidrocentrale şi o moară industrială. Nu au navigat corăbii pe Bârlad, dar bărci cu marfă, sigur da! Până în anii 1940 erau la Ghidigeni  pescari care foloseau bărci din lemn făcute de ei. Prindeau pe Bârlad peşti de până la 40 de kilograme, raci, bizami (rozătoare cu blană preţioasă). Se adunau scoici (midii) de apă dulce. Midiile de apă dulce pot produce perle şi ca afacere se pot creşte în ferme de perlicultură. Marian Rotaru

Leave a Comment