Google

În căutarea timpului pierdut (VII)

Written on:June 9, 2018
Comments
Add One

Oamenii poartă în sinea lor nostalgia Paradisului, acolo unde au fost creaţi protostrămoşii Adam şi Eva. Percepţia Raiului diferă totuşi de la o cultură la alta. Pentru creştini este grădina înflorită unde sufletele trăiesc în contemplaţie. De aceeaşi beatitudine au parte sufletele ajunse în Raiul Empyrean, univers de lumină descris de Aristotel. Imaginea aristotelică a Paradisului seamănă cu Atman, cufundarea în Dumnezeu la care aspiră budiştii. Războinicii vikingi sperau să intre în Walhala, tărâm unde-i aşteptau ospeţe bogate şi dragostea frumoaselor walkirii, slujitoarele zeului Odin. Indienii nordamericani găsesc fericirea eternă pe Tărâmul Vânătorii Veşnice, preerie pururea verde, plină cu bizoni graşi. În Grădina Raiului musulmanii au pilaf, friptură de berbec şi hurii, fete apetisante cu pielea albă, roşie, galbenă ori verde, cu plete brune spre deosebire de blondele walkirii, dar la fel de goale şi de iubăreţe. M-am mirat să văd pe un panou rutier că un sat tutovean se cheamă Rai, dar am înţeles imediat de ce. Privită de pe lunca râului Elan, uscată şi golaşă, valea unde-i aşezat satul, verde, umbrită de pomi, părea ruptă din Rai. Savantul şi scriitorul C.D. Zelentin povestea că în tinereţea sa cartierul bârlădean întins pe coasta dealului, din jos de Cimitirul Eternitatea, se chema Rai. I se zicea aşa pentru că avea gospodării îngrijite, cu vii, cireşi, nuci şi salcâmi, străzi umbrite, pavate cu piatră de râu. În India casta războinicilor se închină zeului Daksha, fiul lui Brahma. Zeul indian nu-i străin de spaţiul getic. În mitologia geţilor Ţara Zeilor se chema Daksha, Daksha era patria străbunilor intrată în legendă. Era paradisul pierdut ca să parafrazez titlul poemului scris de John Milton. Nostalgia paradisului pierdut au avut-o şi sumerienii. Din Carpaţi au venit în Mesopotamia, ţară de câmpie şi de dorul munţilor au ridicat piramide. Pentru că zeii lor stătuseră în munţi, sumerienii au pus altare pe vârful piramidelor. Berosos, istoric babilonian, scrie că primii regi sumerieni, Alulim şi Alalngar, au domnit în Rai. De la Alulim a rămas cuvântul aleluia-slavă Domnului. Unde o fi fost Raiul în care Alulim a domnit 28.000 de ani, iar Alalngar, 36.000 ? Undeva pe Pământ ori într-o altă lume?

Câteva mici etnii din Caucaz se cred venite din Cer. Seminţia Ket din Siberia se mândreşte că străbunii ei au coborât din Stele. Oamenii Ket hălăduiesc nomazi pe valea fluviului Enisei, pasc turme de reni ce le asigură subzistenţa şi stau în corturi. Etnografii nu le-au aflat originea. Poporul Ket nu-i înrudit cu nicio altă naţie. Valentin Ţârcă scrie în cartea “Evanghelia regelui agatârş” că agatârşii au avut contact cu extratereştrii şi că munţii din Ţara Branului ascund piramide ridicate de acei străini. Agatârşii, neam de geţi, au locuit pe teritoriul Transilvaniei. Domnul Ţârcă zice că-i urmaşul regilor agatârşi. De la agatârşi vine numele satului Târşa din judeţul Hunedoara, a celor două râuri Târnava şi a fostelor judeţe transilvane Târnava Mare şi Târnava Mică. În satul Şona din Ţara Făgăraşului sunt opt piramide din pământ artificiale. N-au legatură cu relieful natural şi sunt din lut galben, pe când solul din jur este negru. Şona se află în Ţinutul Guruieţilor. Aşa îi zic bătrânii. Guruieţii erau uriaşi şi odihnesc sub piramide. Dealtfel de la guruieţi a rămas termenul gurgui care denumeşte movilele, dar şi vârful sânului de femeie. Căutatorii de comori au vrut să desfacă o piramidă, dar au ieşit gaze urât mirositoare şi au renunţat. În ţinutul Târnavei Mici este satul Căpâlna, celebru pentru “Purtatul fetelor de la Căpâlna”, dans fără asemănare în lume, considerat nepământean de Victor Kernbach în cartea “Enigmele Miturilor astrale”. Tinerele care interpretează dansul trebuie să fie nemăritate. Înaintaşele lor au fost vestale, fete care slujeau un zeu, iar pentru asta trebuiau să nu iubească bărbat pământean. În dansul lor fetele de la Căpâlna se deplasează în spirală. Spirală vine de la arianul sper-a se învârti. Din sper provin getul spirus-repede, românescul spiţă (de roată) şi numele Spiru, englezul speed-rapid, latineştile spiritus-spirit şi spirtus-spirt. Spirala este un arhetip întâlnit în toată lumea. O vedem pe vechile texte petroglife din Palestina, Sahara şi Arizona. Maorii din Noua Zeelandă tatuează faţa cu spirale.”Nimic nu-i nou sub Soare”, scria filosoful egiptean Hermes Trismegistrul. Într-adevăr evenimentele istorice se repetă în timp, dar la alt nivel valoric. Această realitate se  reprezintă schematic printr-o spirală. Yoghinii se adună în spirală ca trupurile să absoarbă mai bine energia cosmică. Spirala simboliza în vechime energia vitală, fecunditatea. Era semnului Geii-Mama Pământ. Poate nu întâmplător celula ADN este o spirală şi tot spirală este galaxia noastră, Calea Laptelui. Anticii venerau spirala pentru că ştiau acestea, dar de unde? Spirala este portalul dintre lumi, dintre lumea noastră şi lumea morţilor, arată Ion Ghinoiu în cartea “Lumea de ici, lumea de dincolo” şi iată românii pun la mort toiagul, o lumânare spiralată. Toiagul lumânare are forma şarpelui. La români şarpele simbolizează legătura între cer şi pământ, dar este totodată întruchiparea răului şi-i asociat îngerilor căzuţi, răsculaţi împotriva Divinităţii, de aceea aruncaţi sub pământ unde este lumea morţilor. Am spus că îngerii căzuţi sunt de fapt extratereştrii reptilieni, malefici în intenţii şi pe care probabil românii îi ştiu din vremurile străvechi. Calendarul popular românesc reţine ziua când şerpii ies din pământ, 17 martie de Sf. Alexie şi când intră sub pământ, 14 septembrie de Ziua Crucii. Românii au marcat ciclul biologic a şerpilor şi l-au asociat cu praznice creştine. Nu au făcut asta pentru alt animal, deşi şerpii nu-s cele mai caracteristice fiinţe din fauna noastră. Ne întrebăm de ce? Răspunsul ar fi că românii au avut a face în străvechime cu reptilienii. Aceştia intrau şi ieşeau periodic din tainiţele subterane. Iarna stăteau sub pământ ca să beneficieze de energia telurică. Românii i-au numit pe reptilieni, zmei. În slavonă, folosită de românii medievali ca limbă liturgică, zmeu înseamnă şarpe. În basme zmeii au forma umană, iar locul lor, Celălalt Tărâm, este sub pământ. Se zice că peştera Măgura din Bihor şi Limanu din Dobrogea, duc către acolo. Pe vremuri ţăranii ştiau multe peşteri şi văgăuni care duc în tainica Lume de Jos, Celălalt Tărâm al zmeilor, dar locurile s-au uitat. O poartă spre altă lume, dar nu neapărat spre Lumea de Jos, este pădurea Baciu din judeţul Cluj, cunoscută celor care citesc cărţi despre ozn-uri.În Munţii Lotrului, pe moşia satului Călineşti, Vâlcea, este locul numit Grădina Zmeilor şi unde zic localnicii, zmeii cu chip de om şi trup de foc ies din pământ. Unii, chipeşi la înfăţişare, au avut iubite printre femeile din sat. O altă Grădină a Zmeilor are satul Bălan din Sălaj. Stâncile antropomorfe văzute acolo sunt trupuri împietrite de zmei, zic ţăranii. În Ţara Călatei, ţinut din Sălaj, este castrul roman Optatiana. Oamenii zic că în râpile din jurul castrului sălăşuiesc zmeii. Corina Ciocârlie relatează în cartea “Un ţărm prea îndepărtat” legenda că până acum un veac era pe strada Mântuleasa din Bucureşti o pivniţă inundată. Curajosul care se scufunda în apă ajungea într-o peşteră de diamant, luminată ca de soare. Această peşteră este poarta spre Celălalt Tărâm. Sătenii din Călineşti spun că zmeii au trup de foc, deci oamenii vechi au numit zmeu atât pe străinii reptilieni, cât şi navele lor zburătoare. De aceea în basme zmeii sunt zburători şi venirea lor este vestită de un huiet. Guganii, locuitorii masivului Gugu din Retezat, spun că un zmeu i-au adus din Cer pe străbunii lor. Guganii sunt păstori şi pomicultori, Gugania are vocaţie turistică. De la strania legendă a obârşiei, autorul Victor Kernbach crede că guganii sunt nepământeani. Într-adevăr graiul lor are cuvinte şi inflexiuni neîntâlnite în română ori în altă limbă. Etnonimul gugan aminteşte de uriaşii guruieţi din Ţara Făgăraşului, înălţimea guganilor depăşeşte media naţională. Facem legătura cu mitul biblic a uriaşilor născuţi din iubirea fetelor pământence cu  “oamenii din Cer”. Pe câmpia Călmăţuiului din judeţul Buzău este o fântână cu apă energizată pozitiv, curativă în orice boală. Am văzut că acea apă ţinută în bidon de plastic rămâne proaspătă şi după câteva săptămâni. Satul cu izvorul minunat se cheamă Smeeni. Mă întreb dacă nu cumva calitatea apei se datorează într-un fel sau altul zmeilor nepământeni. Marian Rotaru

Leave a Comment