Google

În căutarea timpului pierdut (VI)

Written on:June 4, 2018
Comments
Add One

Va porni războiul Apocalipsei de la oraşul Constantinopol? Grecii nu s-au împăcat cu pierderea Constantinopolului. Îl consideră capitala lor eternă. Trebuie admirate popoarele care ţin la valorile perene. Astfel pentru polonezi Sfânta Maria este regina eternă a ţării lor, 15 august este la ei sărbătoare naţională cu paradă militară. La greci pe 29 mai, ziua căderii Constantinopolului, este doliu, scrie Romulus Rusan în cartea “Călătorie la Marea Interioară”. În acea zi pe portretul ultimului împărat, Constantin al XI-lea, se pune bandă neagră. Am avut un unchi prin alianţă, grec, născut pe la 1890 în arhipelagul Principelui din Marea Marmara. Îl chema Jan Gaitanis, dar a luat numele românizat Găitan. A absolvit liceul comercial la Constantinopol şi a ajuns în părţile Tutovei, la Ghidigeni, contabil la Fabrica de Spirt. Proprietarul fabricii era Nicolae Z. Chrissoveloni, grec născut la Constantinopol. Ca toţi grecii nenea Jan nu folosea niciodată numele turcesc Istanbul. Se supăra pe noi copiii, elevi de şcoală, dacă în faţa lui spuneam Istanbul în loc de Constantinopol. Constantin este nume latin şi înseamnă statornic, ferm. Etimologia numelui sunt două cuvinte ariene: con-împreună şi sta-a sta. Statornicia este consubstanţială permanenţei, veşniciei, categorie filosofică care ne trimite în India. Puranele, operă antică indiană, vorbesc de o divinitate primordială, Kala, personificare a timpului şi veşniciei, preexistentă universului. Din numele Kala a derivat substantivul kalan, care în sanscrită, limba cultă a  Indiei, înseamnă deopotrivă timp şi negru. Culoarea neagră simbolizează spaţiul şi timpul infinit. Cu înţelesul de negru kalan este regăsit în română prin numele oraşului Călan din Transilvania, vechi centru siderurgic ori negrul este asociat cărbunelui şi siderurgiei, în sintagma ţigancă călăngiţă, adică ţigancă neagră, în substantivul catran ori în termenul călire. Prin tratamentul termic de călire metalul se închide la culoare. Originea numelui Kala este arianul ka-dorinţă. Aparent între timp, veşnicie şi dorinţă nu există legătură, dar totuşi până împlinim dorinţa timpul pare o veşnicie. Substantivul kala este înrudit cu sanscritul kama-plăcere şi grecul kalo-frumos. Din kala se trage numele calelor, flori frumoase, originare din India. Bărbatul care nu îndrăzneşte să spună unei femeii că o doreşte, se face înţeles oferindu-i un buchet de cale. Lui Kala îi corespunde la geţi o zeitate cu nume înrudit, Caloianul. Tradiţia din Oltenia spune despre Caloian că-i tatăl Soarelui. Deci asemenea Kalei, Caloianul este o divinitate primordială care întruchipează veşnicia. Geţii ziceau la negru acsi, de unde numele Axente, dar pare-se că nici termenul kalan- negru nu le era străin. Negrul este culoarea pământului ori Caloianul era reprezentat printr-o momâie din lut. Până acum şapte decenii în satul tutovean Ghidigeni, la vreme de secetă, se confecţiona un caloian, o păpuşă din lut, purtată apoi în alai pe câmp. Cei care urmau păpuşa rugau soarele să lase loc ploii binefăcătoare, strigând “Ene-Caloiene”. Ene vine din grecul aineas-laudă. Ene-Caloiene înseamnă Slavă (Laudă) lui Caloian. Românii din zonele secetoase au invocat Caloianul dând numele lui unor râuri. Este vorba de râurile numite Călmăţui care curg în judeţul Buzău, în Bărăgan, Teleorman ori în judeţul basarabean Lăpuşna. Kala este divinitate masculină, dar are ca latură feminină pe Kali. Ideea că orice bărbat are dublură feminina pleacă de la mitul antic al androginilor amintit anterior. Kali este soţia zeului Shiva, fiul lui Brahma cel venit în India din Carpaţi. Kali este reprezentată goală, frumoasă la trup, dar în unele picturi nu-i neagră cum arată numele, ci cu pielea albastră. Pielea albastră, scrie Victor Kernbach în “Enigmele Miturilor Astrale”, arată obârşia extraterestră a personajului venit de pe o planetă cu atmosferă săracă în oxigen. Culoarea neagră simbolizează totodată moartea şi cum am arătat, pământul ori pământul înseamnă rodnicie, fecunditate. De aceea la indieni Kali este zeiţa dragostei carnale şi a morţii. Sunt în India 511 triburi zise penale care ucid în numele lui Kali. Lui Kali îi corespunde la geţi o zeiţă cu nume apropiat, Kotys. Kotys şi Kali sunt zeiţele amorului carnal. Kali este zeiţa morţii ori Kotys patrona războinicii şi era regina lumii subterane unde, ziceau anticii, sălăşluiesc morţii. Credinţa în Kali a apărut în spaţiul geto-trac şi de aici ajunge în India. Astfel Peninsula Galipolli din Tracia Orientală, mărginită de strâmtoarea Dardanele, s-a chemat în antichitate Kallipoli. În Transilvania sunt Munţii Călimani, adică Oamenii lui Kali, toponim ce sugerează că aici s-a născut cultul zeiţei. Există în Oltenia oraşul Călimăneşti, iar în Moldova satul tecucean Călimăneşti. Pe Kali o găsim la celţii antici din Irlanda, rudele geţilor, sub numele Kele. De la Kele vine femininul englezesc Kerry. În vechime finlandezii aveau pe zeiţa Kalima, influenţaţi de geţii geloni aşezaţi pe ţărmul Mării Baltice. Ţiganii sunt creştini de ochii lumii, în Dobrogea sunt ţigani care o fac pe  musulmanii, dar pe ascuns ţiganii se închină la propriile zeităţi. Una este Sara Kali, zeiţa eternităţii.

În afara Caloianului românii au avut şi alt remediu împotriva secetei, paparudele. Medicul american James Noyce scria la jumătatea sec. XIX în cartea “România ţară de hotar între creştini şi turci” că în satele româneşti, la vreme de secetă, jucau la fântâni paparudele ca să aducă ploaia. Noyce este primul occidental care a folosit termenul România. Geograful Ion Ghinoiu descrie ritualul paparudelor în cartea “Obiceiuri populare de peste an”. Etimologia termenului paparudă nu-i explicată, dar evident este geto-tracă de vreme ce apare la români, bulgari şi sârbi. Bulgarii şi sârbii l-au luat de la urmaşii tracilor romanizaţi, românii suddunăreni, pe pământul cărora s-au aşezat. În Serbia românii trăiesc ca băştinaşii în Banatul de Vest, Craina şi Timoc. În Bulgaria îi găsim pe malul Dunării, în Dobrogea de Sud, în Margina – prelungirea suddunăreană a Olteniei şi în Ţara Vidinului, până la poalele Balcanilor. Regele Carol I nota în memorii că la războiului de independenţă, de la Dunăre până la Balcani a întâlnit numai sate cu români. Vladimir Roşuleasu relatează în cartea “Barbarii” că sunt o sută de sate cu nume românesc în Munţii Balcani. Paparudele, fete adolescente, aduceau ploaia cu ritualul lor magic. Pe lângă fântâni ţopăiau goale, doar cu o cunună de frunze pe creştet, în timp ce privitorii le stropeau cu apă. Mai târziu din pudoare creştină fetele jucau cu sânii goi, dar la mijloc aveau o fustă din brusture care cădea sub asaltul găleţilor cu apă şi care oricum dezvelea trupul în timpul dansului, cum spune Tudor Arghezi în poezia “Rada”: ”Şi-a dezvelit sărind/  bujorul negru şi fetia”. În vremurile noi româncele n-au mai apărut în costumul Evei. Ţigăncile, fără inhibiţii inutile, le-au luat locul. Acum obiceiul a dispărut. În satele tutovene Ghidigeni şi Ciocani au jucat paparudele până prin anii 1940. Paparudele slujeau pe Attys, zeul vegetaţiei. Attys era venerat în Frigia, una din ţările Asiei Mici ori frigienii erau înrudiţi cu geto-tracii. Cuşmele frigiene purtate de revoluţionarii francezi la 1789 sunt aidoma căciulilor de dac. Pausanias (sec.I) redă în cartea “Călătorie în Grecia” obârşia lui Attys. O zeitate primordială a grecilor, Agdistis, personificarea veşniciei, era androgin. Zeii olimpieni l-au castrat. Rămas numai cu organul feminin Agdistis a devenit zeiţa Geea-Mama Pământ. Acolo unde a curs sângele lui Agdistis au apărut primii migdali. Tânăra Nana a cules migdale şi le-a pus în sân. De la migdale rămâne însărcinată şi-l naşte pe Attys. Tatăl Nanei era Sangarius, divinitatea răului omonim din Frigia. Sangarius era  fiul zeului Ocean şi a zeiţei Thetis, stăpâna mărilor. Thetis, că tot a venit vorba, poartă numele sirenei Thalassa, soţia omului amfibie Oanes, eroul civilizator al sumerienilor. De la Thalassa avem cuvântul talaz, iar de la Oannes numele Ioan, Oana şi toponimul satului Oancea din Covurlui. Surorile lui Sangarius erau oceanidele, nimfe, adică zâne ale apelor. La geţi zâne ale apelor erau ştimele, un fel de sirene pe care paparudele le întruchipau. Paparudele îl invocau pe Şue, zeul Soare, divinitate arhaică a geţilor. Mai târziu locul lui Şue în panteonul get l-a luat fiul lui Brahma, Agni, zeul focului şi al Soarelui. Odată părăsit geţii au desconsiderat cultul lui Şue, de aici românii au atributul şui, adică strâmb. Marian Rotaru

Leave a Comment