Google

În căutarea timpului pierdut (I)

Written on:April 29, 2018
Comments
Add One

“În căutarea timpului pierdut” este titlul unui roman scris de Marcel Proust. Sintagma nu se referă la timpul pierdut fizic, cum am spune “pierdere de vreme”. Timpul pierdut înseamnă timpul trecut şi atenţie la ce zicea scriitorul Anatole France: “trecutul nu poate pieri pentru că viitorul se naşte din el”. Nu putem construi viitorul, fără să ştim trecutul. Începem excursia în trecut cu lucrarea “Eminescu şi India” scrisă de Amita Bhose. După opinia autoarei, prin Insula lui Euthanasius din nuvela “Cezara”, Eminescu reia tema insulelor transcedentale din mitologia indiană: Sveta, Kshirsagar şi Sukhavai. Despre primele două vorbeşte religia hindusă: Sveta este închinată zeului Vishnu, iar insula Kshirsagar, zeului Krishna. A treia, Sukhavai de pe lacul Anovapata, este locul paradisiac unde speră să ajungă credincioşii budişti. Scrierile tibetane spun că lacul Anovapata s-ar afla la vest de Tibet, în munţii Hindukuşi, însă lacul este găsit numai de asceţii ajunşi la sfinţenie. Eminescu ştia filosofia indiană, dar şi mitologia românească, de aceea construieşte ideatic Insula lui Euthanasius pornind de la mitul românesc al insulei-munte Mărul Roşu din Marea Neagră. Pe insula Mărul Roşu este un crater care coboară în subteran la Apa Sâmbetei, iar pe o insulă a acelei ape trăiesc blajinii, oameni blonzi şi înţelepţi, a căror idei: nonviolenţa, vegetarianismul, nuditatea, comuniunea cu natura, evocă preceptele yoga. Asemănător, Insula lui Euthanasius are un lac unde este o insulă plină cu flori. Acolo avea adăpost şi prisacă călugărul Ieronim a cărui nume vine din cuvintele greceşti hiero-sfânt şi nomos-nume. Călugăr vine din grecul kalugeru-bătrân frumos, bătrân în sensul de înţelept. Deci eroul lui Eminescu era un înţelept. Ieronim avea o prisacă. Fagurii au celule hexagonale, hexagonul simbolizând pe Venus, zeiţa amorului. De aceea albina semnifică iubirea. Ieronim o iubea pe Cezara, eroina nuvelei. Pe de altă parte avem în mitul nostru sintagma Mărul Roşu. Mărul este simbolul înţelepciunii, roşul simbolul erotismului. Insula ascunsă într-o altă insulă, temă întâlnită în nuvela lui Eminescu şi în mitul insulei Mărul-Roşu, evocă adevărul tainic. Mărul Roşu este Buricul Pământului, spune credinţa populară. Buricul Pământului este locul prin care lumea noastră are legături cu altă lume. În yoga buricul este chakra prin care intră în organism energia cosmică. Pentru greci Buricul Pământului este la Delphi în regiunea Phocida, pe muntele Parnas, locul unde zeul Apolo a ucis balaurul Python şi apoi se va înfiinţa oracolul celebrei prezicătoare Pithia. Decriptând simbolistica lui Eminescu, observăm că Ieronim era un blajin, iar insula lui Euthanasius este imaginată după insula Mărul Roşu din folclorul nostru. O contrazic pe Amita Boshe, savantul indian despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga zicea că a slujit cultura românească mai mult decât mulţi români! Eminescu nu s-a inspirat din cultura indiană. Spiritualitatea indiană şi creaţia eminesciană au ca izvor comun vechea cultură din spaţiul carpatic, de acea seamănă. Yoga a fost practicată de blajini înaintea indienilor. În sanscrită, limba cultă a Indiei, yoga înseamnă legătură, termen înrudit cu românescul jug şi cu latinul jugera. Jugera a dat în Transilvania termenul iugăr, sinonim cu pogonul moldovenesc şi este etimologia îndepărtată a satului tutovean Iugani. Blajinii locuind în subteran sunt confundaţi cu morţii. Sufletele hinduşilor merg în insulele Kshirsagar şi Sveta. La fel blajinii stau pe o insulă. Inclusiv această paralelă susţine înrudirea spiritualităţii româneşti şi indiene.

Blajinilor li se mai zice rahmani şi probabil că sunt străbunii brahmanilor, casta superioară din India. Brahman are aceeaşi rădăcină cu toponimele satului vasluian Brăhăşoaia şi a satului tecucean Brăhăşeşti. O deplasare de populaţie din Carpaţi în spaţiul indian este susţinută de graiul vorbit în provincia pakistaneză Punjab. Limba punjabi are cu româna 6.000 de cuvinte comune. Scrierea străvechii cetăţi Mohenjo-Daro, provincia pakistaneză Sindh, stă la baza scrierii sanscrite, dar grafia de la Mohenjo-Daro seamănă cu scrierea de la Tărtăria, judeţul Alba. Textele din spaţiul românesc găsite la Tărtăria în Transilvania, la Gradenişţa în regiunea Margina, veche ţară românească suddunăreană, la Vinca în Banatul de Vest ocupat de sârbi, la Hândreşti în judeţul Iaşi, la Cosăuţi în Basarabia, în ţinutul buzoian Ţara Luanei ori în Zaporojia la est de Bug, sunt cele mai vechi din lume. Din ele provin scrierile sumeriană, cretană, egipteană, sanscrită, alfabetul orgam al celţilor şi tifinagh al tuaregilor din Sahara. Scrierea Tărtăria precede cu un mileniu grafia sumeriană, iar revista “Ephemeride” remarcă asemănarea fonetică între sumerieni şi numele oraşului Simeria, vecin Tărtăriei. De aici ipoteza că sumerienii au plecat din zona Simeriei. Este posibil ca scrierea să fi pornit totuşi din Moldova, deoarece textele de pe ceramica de Hândreşti sunt mai vechi decât cele de la Tărtăria şi pe de altă parte profesorul Dumitru Ioniţă din Fărcaşa, judeţul Neamţ, doctor în drept şi autor a sute de articole pe teme de istorie, a găsit în Munţii Neamţului tăbliţe de lut cu scriere tip Tărtăria! Cum în zona montană de regulă văile mari sunt cele mai populate, este posibil ca multe plăcuţe cu scriere străveche din Munţii Neamţului să fie împrăştiate în Valea Bistriţei, dar acum zac sub lacul de acumulare Bicaz. Lacul a înecat întregul ţinut Ţara Hangului. Învăţătorul Teoctist Gălinescu a salvat memoria ţinutului dispărut prin revista “Ţara Hangului” şi cartea “Monografie.Ţara Hangului”. Caracterele Tărtăria-Hândreşti le întâlnim azi ca ornamente pe scoarţe şi cusături, pe ziduri de mănăstire, pe stâlpii de poartă ori ca semne de răboj, remarcă autorul Silviu N. Dragomir. Cele 56 de literele getice derivate din scrierea Tărtăria- Hândreşti erau folosite până la finele sec. XIX de plutaşii de pe Bistriţa să marcheze buştenii. Jean Jaques Rousseau nota în volumul “Amintirile unui hoinar singuratic” că într-o excursie făcută în anul 1765 prin Alpii Bernezi din Elveţia, cantonul Berna, a întâlnit pe un vârf de munte o librărie. Clienţii librăriei erau călătorii în trecere şi păstorii care citeau în timp ce păşteau turma. Afacerea librarului mergea bine, scrie Rousseau. Cu oameni cultivaţi Elveţia a devenit modelul pe care-l admirăm. Românii de azi sunt codaşii lumii civilizate în materie de lectură, deşi străbunii lor au inventat scrisul. Pentru România rezultatul nefast al acestei situaţii se vede în toate planurile vieţii economice, sociale şi politice. Să revenim la subiect! Mitul despre insula Mărul Roşu prin care se coboară la Apa Sâmbetei, în lumea subterană, are corespondent în “Metamorphoze”, opera poetului latin Ovidiu. Spune Ovidiu că zeiţa somnului, Hypnos, locuieşte într-o peşteră din insula grecească Lemnos şi prin acea peşteră trece râul Lethe  care ajunge în lumea subpământeană a morţilor. Lethe- Apa Uitării, cine bea din ea uită de viaţa pământească, este totuna cu Apa Sâmbetei. De aceea românii când pierd ceva spun că “s-a dus pe Apa Sâmbetei”. Saturn este părintele celorlalţi zei din panteonul roman şi grec. A fost rege al Italiei atât de demult, încât varianta greacă a numelui său, Cronos, este sinonimă cu timpul. Morţii sunt strămoşii, iar Saturn este strămoşul primordial şi de acea apa care trece prin lumea morţilor este numită Apa Sâmbetei. Sâmbăta este ziua lui Saturn şi fiind dedicată morţilor se zice că are trei ceasuri rele, la fel ca marţea, ziua lui Marte, zeul războiului. Mărul Roşu şi bradul întruchipează la români Arborele Cosmic, legătura dintre Cer şi Pământ. Arienii considerau bradul veşnic verde simbolul nemuririi. Mărul Roşu face trimitere la Mărul din Eden, pomul binelui şi al răului, cerescului şi pământescului, de lângă care izvorăsc cele patru fluvii ale Raiului. Mărul din mitologia noastră este roşu. Roşul este cea mai percutantă culoare. Orice om rugat să spună o culoare, zice roşu. Insula Mărul Roşu este la români Axa Lumii, funcţie îndeplinită şi alte locuri mitice: insula Dilmun din Golful Persic, prinsă în “Epopeea lui Ghilgameş”, insula Mandara din Oceanul Indian, care apare în Purane, poemele Indiei antice, munţii legendari Kun-Lun din China, alţii decât munţii reali omonimi, Wuji, muntele magnetic descris în operele antice chineze, muntele Hara Berezaiti din cartea sacră persană Avesta. Marian Rotaru

Leave a Comment