Google

Împărăţia lui Mihai Eminescu şi rândunici cu guşe pline

Written on:July 27, 2014
Comments
Add One

M4034S-4211Nu m-am înghesuit niciodată să-l omagiez pe Mihai Eminescu doar în ianuarie şi iunie-naştere şi moarte. Mihai Eminescu este în tot ceea ce scriu şi că scriu. Nu pot să privesc în ochi un tei, un nufăr galben, un plop fără să mă gândesc la Domnul Mihai Eminescu. Respir acelaşi eter şi Univers pe care l-a respirat Mihai Eminescu, mănânc din aceeaşi strachină de lut ars din din care a mâncat Mihai Eminescu, beau din aceeaşi ulcică de lut înflorată din care a băut Mihai Eminescu, mă îmbăt cu aceeaşi floare de tei cu care s-a îmbătat Mihai Eminescu şi iubesc aceeaşi femeie cu suspiciune de teamă pe care a iubit-o Mihai Eminescu şi mă rog la acelaşi Dumnezeu cu care a scris Mihai Eminescu. Teiul lui Mihai Eminescu mai înfloreşte şi îmbată pământul şi cerul cu aromele lui astrale, ancestrale. Mulţi tei înfloresc chiar în alte şi alte vieţi anterioare. Până şi comunismul s-a grăbit să-l facă de-al lor în nimicnicia lor măruntă şi şederea lor vremelnică pe acest pământ scrijelat şi schijălat de toate războaiele lumii. Multe creiere mici îl deturnează şi nici măcar credinţa strămoşească n-a ajuns „la steaua care-a răsărit” şi lasă sfinţenia sa într-o „cale atât de lungă”. În ochii lor nu înfloresc teii şi nuferii galbeni nu încarcă lacul minţii lor. Cezar Ivănescu spunea că Mihai Eminescu este sacru ca şi Dumnezeu, fără prenume şi că „ne valorizăm prin el,…” ne măsurăm nuditatea nemerniciei, valoarea. …În Mihai Eminescu există şi George Bacovia şi Ion Barbu şi Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, orice mare poet român există în Mihai Eminescu. Mihai Eminescu ne-a scos din împărăţia lui Hadeş, domnilor!…

În rest, la Bârlad, Monica Paiu a adus Ardealul pe str. Primăverii, pe vremea comunismului era bulevard pentru a suna pompos şi mărinimos. Compotul de corcoduşe bolboroseşte ceva în limba primordialului şi baia de aburi se înalţă ca o jertfă prometeică. Are ochii mari cât un răsărit de soare şi pe buzele ei cuvintele dau în floare şi caută teritorii răzoare. În sufletul încăpător îi mai zornăie un mărunţiş de iubire şi dovleceii lungi şi prelungi stau cu burta la soare şi nici gând să se-nsoare, domnilor!… Monica Paiu e bezmetică în mişcări mişcătoare şi lanţul fântânii n-o doare. Are trup de ţăran temerar şi în păr are urme de var. Crede în oameni şi se teme de ei dar nu dă iama în harem de femei. Pământul îl calcă sănătos şi cu grijă să nu-i treacă prin carne o schijă, pământul îl calcă apăsat şi cu teamă şi când vrea poate să fie şi doamnă. Lângă casa ei miresele se adună buluc şi ca mâine sunt singure cuc. Destinul îi mai retuşează pe chip iar fiul ei nu s-a născut Oedip. Poezia o prinde în mreje cum fasolea se-mpleticeşte în vreje, domnilor!…

Rândunici cu guşe pline/ Cred că apele se duc /După umbre de haiduc /Cred că apele se lasă /Mângâierii de mireasă. //Cerul scutură povara/ Să se împlinească vara/ Rândunici cu guşe pline /Nu se sperie de mine.// Frunza nucului vicleană /Îmi pune pe ochi năframă/ Nici nu văd nici nu aud/ Peşti ce zbenguie pe prund. //Peste trupul meu de humă /Ard stihiile de lună /Peste trupul meu de foc/ Iubitele pun noroc.//Spintec zarea cu privirea/ Să pun florii zămislirea/ Freamăt mare se arată/ Peste ochii mei de şatră.// Cred că apele se duc/ După umbre de haiduc/ Cred că apele se lasă/ Mângâierii de mireasă, domnilor!…

Leave a Comment