Google

Giganţii şi amazoanele (V)

Written on:April 12, 2014
Comments
Add One

Mica Sirena din Copenhaga copyFemeile ama nu poartă sub apă ochelari şi costum de scafandru. Un cleşte din os de rechin care le închide nările şi o traistă în care pun recolta este tot ce iau cu ele înainte de a plonja în adâncuri. Singura protecţie împotriva mediului ostil sunt tatuajele de pe trup menite să le apere de demonii mării. În mod obişnuit stau în submersie şase minute, adică triplul performanţei oamenilor obişnuiţi. După asemenea efort nu fac altceva decât să deşarte traista în barcă şi să plece din nou sub apă. Jeju este o provincie autonomă sudcoreeană alcătuită din 11 insule principale, cea mai mare dintre ele fiind Cheju. Faima arhipelagului o dau femeile hae – nyo care au aceleaşi ocupaţii, obiceiuri şi statut social ca ama. Satele în care locuiesc ama şi hae – nyo sunt printre puţinele locuri din lume în care supravieţuieşte matriarhatul. Scufundătoarele întreţin familia. Ele nu cunosc niciuna dintre restricţiile sociale, relaţionale şi  vestimentare impuse femeilor în societatea patriarhală. Soţii au grijă de copii, gătesc, fac cumpărături şi menajul în casă. Probabil Kobo Abe a luat ca model o ama pentru a zugrăvi personajul principal feminin din romanul “Femeia nisipurilor”. În privinţa capacităţii de a munci sub apă fără a respira şi fără echipament antihipotermic, ama şi hae – nyo au rivali. Le concurează pescuitorii de bureţi din insula grecească Kalymnos, culegătorii de stridii perlifere din arhipelagul saudit Farasan sau de pe Coasta Piraţilor şi pescarii din Samoa care vânează subacvatic cu harponul. La scufundarea în apnee, adică fără tuburi cu oxigen, s-au realizat performante incredibile. Coborâre până la 214 metri adâncime şi abţinere de la respiraţie timp de 11 minute şi 35 de secunde! Printre pionerii colonizării spaţiilor submarine se numără Jacques Mayol. S-a născut în Shanghaiul Francez, a trăit în Florida şi în insula Elba. A fost un mare scufundător în apnee şi autorul mai multor cărţi, printre care “Omul delfin”, unde tratează problematica adaptării noastre la mediul subacvatic.Viaţa scufundătorilor din Marea Rosie şi Golful Persic este imortalizată în volumele “Secretele Mării Roşii” şi  “Pescuitorii de perle”, semnate de neobosiţii călători şi scriitori, Henry de Monfreid şi respectiv Mirko Vladimir Pasek.

Referiri la oamenii subacvatici apar în volumele “Din tainele naturii”,“Explorări în enigmatic”,“Jurnal la Marea Cortez” şi “Nostromo” datorate lui  Dan Apostol, Catinca Muscan, John Steinbeck şi Joseph Conrad. Legendele le spun “bătrânii mării”. Max Westenhofer şi Sir Alister Hardy Clavering argumentează că omul modern a apărut în mare. O parte dintre umanoizii primitivi s-au refugiat în mediul submarin unde au evoluat. Revin pe pământ şi extermină rasele rămase pe uscat. Teoria explică existenţa oamenilor amfibie în apele Noii Guinei, Pomeraniei, Normandiei şi Groenlandei, dar şi a umanoizilor sălbatici gen “yeti”. Romanul clasic arab “Aventurile lui Bulukiya” înfăţişeaza lumea oamenilor subacvatici, egalitară, asemănătoare falansterurilor imaginate de socialiştii utopici. În Scoţia, insulele Hibride, Shetland şi Orkney, există credinţa că oamenii amfibie din rasa selkilor pot trăi pe uscat. Unele clanuri scoţiene se consideră urmaşele acestei semniţii. Aparent sirenele sunt fiinţe la fel de neverosimile ca acephalii despre care Sir Walter Raleigh, explorator din secolul XVI, afirmă în volumul “Descrierea Guyanei” că i-a văzut pe malul râului Caroni din Essequibo. Totuşi întâlnirea cu sirene, atât în mări cât şi în apele dulci, este raportată de numeroase ori. Sunt prezente în poveştile pescarilor dobrogeni de la Marea Neagră, la fel şi în  legendele celţilor, vikingilor, germanilor, slavilor, persanilor, incaşilor, arabilor, negrilor swali, ori ale chinezilor. De regulă sunt răuvoitoare. O atitudine pozitivă faţă de oameni le atribuie doar poveştile din insula Man şi din Cornwall. Pliniu cel Bătrân afirmă că trăiesc în apele Indiei, pe când Homer în “Odiseea”, le semnalează lângă Sicilia. Despre sirene au scris Lucian din Samosata în “Siria” şi Apoloniu din Rodos în “Argonautica”. După autorul antic Berossus, Oannes, eroul civilizator babilonian a fost “om – peşte”, iar Ctesias de Cnidus arată în lucrarea „Persica” că Semiramida era fiica unei femei – peşte. După tradiţie, mama primului împărat japonez, Jimmu Teno, a fost sirenă! Autorul Wayne Stier consemnează credinţele oamenilor din Tonga şi Fiji în existenţa insulelor Bulotu şi respectiv Morotu, accesibile numai inţiaţilor. Regii ambelor insule sunt bărbaţi – sirenă. Cristofor Columb consemnează în jurnal că a văzut sirene aproape de insula Santo Domingo. În secolul XX sunt observate femeii – peşte în apele arhipelagului Kei din Insulinda şi pe râul Imbeza din regiunea Manicaland, Rhodesia de Sud. În Mazovia secolului XIII, Wars, pescar de pe Vistula, se căsătoreşte cu  Sawa, o tânără sirenă. Copiii lor au întemeiat satul Varşovia, nucleul capitalei poloneze. Navigatorii portughezi din secolul XV au notat arhipelagul Sirenelor în golful Guineei. S-a emis ipoteza că mitul sirenelor se datorează lamantinilor, mamifere marine din Marea Antilelor a căror trunchi seamănă vag cu bustul de femeie. Părerea este nefondată. Nu se poate confunda un lamantin greoi, butucănos şi vermiform, cu o fată frumoasă şi zveltă. Drept dovadă antilezii spun acestor animale “vacă de mare”. Ondinele din folclorul german, rusalcele slavilor, huldrele norvegienilor şi ştiumele românilor sunt tot un fel de sirene. Unele scrieri antice şi bizantine numesc sirene, harpiile sau femeiile – pasăre. Relatările din presă şi din literatura de frontieră care atestă existenţa harpiilor sunt primite cu rezerve. “Sirenele îi ademeneau pe tineri cu iubirea, iar pe vârstnici cu saramura”, conchide profesorul Vasile Ghica. (Marian Rotaru)

Leave a Comment