Google

Giganţii şi amazoanele (partea a I-a)

Written on:March 16, 2014
Comments
Add One

Uriasii din PatagoniaOricare pasager din hotelurile americane găseşte în cameră o Biblie. În hotelurile româneşti veiozele de pe noptiere au dispărut, astfel încât oaspetele să nu poată citi. Are de “ales” între a dormi sau a privi la televizor. “Puţinătatea spiritului naşte monştri”. Afirmaţia lui Petru Creţia este un semnal de alarmă. Uriaşii, umanoizi antediluvieni, lipsiţi de inteligenţă, brutali şi violenţi, puşi în mişcare de instincte oarbe, au pierit datorită stupidităţii. Sunt omniprezenţi în mitologiile tuturor popoarelor. Legendele Greciei antice îi numesc titani. Asupra originii uriaşilor ne lămureşte Biblia. Cartea Cărţilor spune că sunt rodul căsătoriei fetelor pământence cu “oamenii din ceruri”, prin urmare au apărut datorită incompatilităţii genetice dintre seminţiile terestre şi extraterestre din care se trag. De ce intră extratereştrii în ecuaţie? Pentru că textul biblic face distincţie între entităţile spirituale pe care le numeşte îngeri, arhangheli, heruvimi, ofanimi, sau “oamenii lui Dumnezeu” pe de o parte şi “oamenii din ceruri” pe de altă parte. Aceştia din urmă nu pot fi decât  persoane din universul material, venite de pe altă planetă. Coranul susţine pluraritatea civilizaţiilor cosmice atunci când arată că Profetul Mahomed însoţit de Arhanghelul Gabriel a vizitat 14000 de lumi. Asemănarea stranie dintre complexul de piramide din regiunea marţiană Cydonia cu situl egiptean din Valea Regilor este o bună dovadă a contactelor cosmice.

Theopompus, istoric din insula Chios care a trăit în secolul IV î. Hr., scrie în  “Phillippica” despre stirpea uriaşilor scăpaţi de potop care s-au refugiat pe insula Meropis din Oceanul Atlantic. Spusele lui Theopomponus sunt confirmate şase secole mai târziu de Claudius Aelianus în cartea “Varia Historia”. După mitologia scandinavă, undeva în Marele Nord există ţinutul Jötunheimr populat de giganţi. În lucrarea “Istoria Regilor Britanici”, Geoffrey de Monmout ne spune că Brutus, primul suveran care a domnit pe pământul Angliei, era un  nobil din Troia plecat în exil după cucerirea cetăţii de catre ahei. La venirea troianului, Britania era locuită  de un neam puţin numeros de uriaşi. Brutus îi extermină, dupa care întemeiază regatul Noua Troia a cărui aminitire este perpetuată de numele fluviului Tamisa. Alonso de Ojeda descoperă în anul 1499 Insula Giganţilor locuită de indieni uriaşi. O localizează lângă ţărmul peninsulei Paraguana, care azi face parte din statul venezuelean Falcon. Nu ştim ce s-a întâmplat cu Insula Giganţilor între timp, dar trebuie remarcat că uriaşii au fost văzuţi de către Magellan şi în sudul continentului american. Ţara Giganţilor din sud a fost numită Patagonia, de la “patagonu”, care în elină înseamnă “picior mare”. Dealtfel multă vreme Patagoniei i s-a spus oficial  Regio Gigantum. Uriaşii patagonezi descrişi prima dată de Antonio Pigafetta în jurnalul călătoriei lui Magellan au fost văzuţi ulterior de Sir Francisc Drake, William Adams, Anthony Knivet de Charlton şi John de Byron bunicul poetului George Gordon Noel de Byron. De la Anthony Knivet au rămas cărţile “Admirabilele aventuri ale maestrului Anthony Knivet în Mările Sudului” şi “Aventuri ciudate în Angola şi în regiunile vecine”. John de Byron a oferit cititorilor volumul “Aventurile onorabilului John Byron”. Eschimoşii din Groenlanda de Est, scrie Paul Emil Victor în lucrarea “Boreal. Bucurie în noapte”, cred că în munţii insulei trăiesc populaţii de uriaşi monstruoşi. După legendele indienilor Paiute din Nevada, Si – Te – Cah era un popor de uriaşi înalţi de sapte metri, care au trăit pe plaurii plutitori ai lacului Tule. Lacul este omonim cu planta acvatică din a cărei fibre uriaşii împleteau rogojini, traiste, sandale, coşuri şi frânghii. Rădăcina ierbii tule este comestibilă. În 1924, minerii care exploatau guano în peştera Lovelock găsesc patru cadavre mumificate de uriaşi. Erau de rasă albă şi aveau părul roşu. Giganţii din Nevada au fost probabil înrudiţi cu uriaşii roşcaţi din Meropis şi Jötunheimr. Uriaşii Si – Te – Cah sunt descrişi de Adrienne Mayor în cartea “Legendele primilor americani” şi de Sarah Winnemucca Hopkins în lucrarea “Viaţa printre Paiute”. Sarah, profesoară si scriitoare din neamul Paiute, a moştenit de la bunica ei o rochie împletită din părul roşu al uriaşilor. Oamenii Si – Te – Cah erau canibali. În basmele românilor, căpcăunii sunt uriaşi care au năravul antropofagiei. Vechii slavi se temeau de căpcăuni, cărora le ziceau “baba – yaga”. La Ghidigeni se povestea de “baba – iana”, fiinţă umanoidă, pocită la chip şi la trup, care mânca copii. După romanele populare japoneze din ciclul Momotaro, Insula Oniga plasată în Pacific este locuită de căpcăuni. Canibalismului se menţine până în zorii antichităţii. Astfel Herodot aminteşte în “Istorii” de un neam antropofag care trăia în Sciţia. Tantalus îşi ucide fiul, care nu era nimeni altul decât Pelops, iniţiatorul Jocurilor Olimpice şi-l serveşte fiert la un banchet. Pentru această faptă a fost pedepsit de zeii care doreau să-i dezbare pe oameni de canibalism. Regiunea grecească Peloponez imortalizează amintirea lui Pelops. Titanul Cronos îşi mânca proprii copii. El a dat numele “timpului”, dimensiune fizică în care tot ce se naşte, piere până la urmă. Legendele consemneaza “Ţara Uriaşilor” întinsă pe dealurile care străjuiesc valea Someşului. În această parte a Silvaniei, oameni foarte înalţi au existat până în timpuri relativ apropiate, se spune într-un articol al doamnei Anca Tudoran, apărut în “Graiul Sălajului”. ”Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi. Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt” este aforismul lui Titu Maiorescu care ne atenţionează că legendele sunt adevărate. (Marian Rotaru)

Leave a Comment