Google

Giganţii şi amazoanele (III)

Written on:March 30, 2014
Comments
Add One

Sf. Cristofor CynocephalulEuropenii au aflat de Java Mare din “Cartea Minunilor”. Marco Polo, autorul lucrării, afirmă că pe insulă trăiesc oameni obişnuiţi, pitici, uriaşi, ciclopi, acephali şi cynocephali. Java Mare nu a fost identificată, dar existenţa acephalilor, adică a oamenilor fără cap, cu gura, nasul şi cu ochii pe piept, este considerată reală de autorii antici în frunte cu Pliniu cel Bătrân. După ei acephalii locuiesc în Libia. Pare de necrezut dar Cynocephalii, oameni cu cap de câine, sunt mai prezenţi în istorie decât credem. Nu numai zeii egipteni Anubis şi Horus sunt reprezentaţi cu cap de câine, dar şi Cristofor, unul dintre sfinţii – soldaţi, atlet a lui Hristos, a fost cynocephal până ce  Dumnezeu i-a dăruit chip uman.Vocaţia lor militară era cunoscută şi apreciată, de vreme ce Paul Diaconul, călugăr din secolul VIII, spune în lucrarea “Istoria Longobarzilor” că acest neam germanic avea unităţi militare alcătuite din oameni cu cap de câine. Una dintre primele poziţii antirasiste din istoria lumii este legată de statutul social al cynocephalilor. Un călugăr franc din secolul IX, Ratramnus, cere regelui printr-o epistolă să le acorde drepturile cuvenite fiinţelor umane. Despre cynocephalii care trăiesc în munţii Indiei apar informaţii în două cărţi antice cu acelaşi titlu, “Indica”, scrise de călătorii Megasthenes şi Ctesias de Cnid. Primul a fost diplomat, iar al doilea medic. Ambii provin din Caria, ţară grecească din Asia Mică. Cynocephalii indieni sunt prezenţi în romanul “Alexandria” pe care Pseudo-Callisthenes l-a dedicat vieţii lui Alexandru Macedon. Hui Sheng, călugăr chinez din secolul VI, scrie în  memorii că a desfăşurat activitate de misionar budist pe o insulă din Marea Chinei a cărei locuitori erau cynocephali. Existenţa insulei şi a bizarului popor este confirmată trei secole mai târziu de istoricul Yanshou Li. Mărturie pentru oamenii cu cap de câine au depus o serie de călători şi autori europeni din Renaştere. Astfel Marco Polo i-a întâlnit în secolul XIII pe o insulă din arhipelagul Andaman, Ioan de Plano Carpini spune în “Istoria Mongolilor” că un trib de cynocephali locuieşte în Baikalia, iar Thomas de Cantimpre şi Vincent de Beauvais îi notează în lucrările “Oameni monstruoşi din Orient” şi respectiv “Oglinda istoriei”. Cynocephalii sunt pomeniţi în diverse texte medievale, printre care “Triadele din Ţara Galilor”, “Legile lui Edward Confesorul” şi “Codexul Nowell”.

Amazoanele sunt descendentele lui Ares, zeul războiului şi ale nimfei Harmonia. Referiri la seminţia femeilor – soldat fac autorii antici Apolonios din Rhodos în “Argonautice”, Arctinos în “Amazoanele”, Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică”, Publius Ovidius Naso în “Heroide”, Pausanias în “Descrierea Greciei”, Plutarh în “Viaţa lui Theseu”, Strabon în “Geographia” şi Caius Cornelius Tacitus în “Anale”. Neîntrecute cavaleriste şi ţintaşe cu arcul, amazoanele au dus arta militară la un nivel care i-a făcut pe oştenii bărbaţi să pălească de invidie. Homer spune în Iliada că erau atât de puternice încât după ce au îndrăznit să atace Troia, tot Troia le-a chemat să o ajute în lupta contra Aheilor. Cu timpul, devenind prea supărătoare, însuşi Hercule este trimis să le dea o lecţie! Au avut faima de a fi “ucigaşe de bărbaţi”. Singurii reprezentanţi ai sexului tare pe care îi acceptau, spune legenda, erau gargarii, membrii unui trib format exclusiv din bărbaţi. Cu ei zămisleau copii. Fetele deveneau amazoane, iar băieţii ajunşi la o anumită vârstă erau triaţi. Cei corespunzători fizic erau trimişi gargarilor pentru perpetuarea neamului, iar ceilalţi sacrificaţi în ritualuri. Se spune că din băieţii supravieţuitori se trage poporul nomad al sauromaţilor, organizat după principiile matriarhatului. Eugraf Savaliev scrie în “Istoria cazacilor din cele mai vechi timpuri şi până în secolul XVIII” că gargarii şi sauromaţii, neamuri scitice, sunt strămoşii cazacilor de pe Don. Amazoanele au avut capitala în oraşul Themiskyra a cărui locaţie este necunoscută. La fel de necunoscută a rămas poziţia  geografică a Regatului Amazoanelor. Unii îl situează în Sarmaţia Caucaziană, alţii în Pryazovia, regiune de pe malul Donului, iar alţii în Pont, în Frigia, ori în Licia. Morminte de femei războinic sunt descoperite la Valul lui Traian în Dobrogea şi în raza satului tutovean Iugani. Ipoteza că amazoanele au trăit în Crimeea este expusă de Tatiana Fadeeva în lucrările “Crimeia. Spaţiu sacru” şi “Secretele Munţilor Crimeiei”. Amazoanele stăpâneau arta navigaţiei. Au ajuns pe insula Ahileea, despre care unii cred că ar fi insula Şerpilor, dorind să fure cenuşa lui Ahile, înmormântat aici. Fantoma eroului le-a fugărit! Insula Ares în suprafaţă de patru hectare, care acum aparţine Turciei, este situată lângă coasta Pontului, în dreptul localităţii Giresun, numită în antichitate Cerasus. Oraşul este patria cireşilor, ne încredinţează Pliniu cel Bătrân în “Istoria Naturală”. Pe insula Ares se văd ruinile templului unde se închinau amazoanele. Localnicii cred că zidurile năruite au puteri tămăduitoare. Celebrele preotese conduse de poeta Sapho, stăpânele insulei Lesbos, au fost amazoane. Scrierile vechi atestă prezenţa triburilor de femei în insulele Lemnos şi Samothrace, la Petra în Transiordania, în Frigia şi Tripolitania. Legendele polinezienilor fac referire la comunităţi de femei războinice care “se reproduceau singure”. Este o exagerare. Probabil că nu se măritau. Miturile din Hawaii vorbesc de insula Ulu-ka’a locuită numai de femei, gazde bune pentru tinerii care ajung la ele, scrie Wayne Stier în volumul “Hawaii albastru”. ”Teoria despre sexul slab este o poveste născocită de femei pentru măgulirea orgoliului masculin”, crede  ziaristul şi scriitorul Paul Louis Lampert. (Marian ROTARU)

Leave a Comment