Google

Gică Popescu – cronica unui eşec (ne)anunţat

Written on:May 18, 2014
Comments
Add One

penitenciar copyLa sfârşit de iarnă, într-o seară a începutului de căluţ chinezesc, suflat într-un lemn de esenţă stranie, la o emisiune de televiziune l-am urmărit pe Gică Popescu, fostul mare sportiv al generaţiei de excepţie a fotbalului românesc, care şi-a prezentat programul de candidat la preşedenţia Federaţiei Române de Fotbal. ,,Gollllll…” a strigat moderatorul emisiunii, îmbrăcat în galbenul tricou şase al Baciului, la intrarea acestuia în desfăşurătorul ,,jocurilor”. Pentru orice om, cât de cât interesat de subiect, se ştia clar că varianta Gică Popescu devenise, nu doar în registru zodiacal, calul câştigător al FRF. După o perioadă sterilă se părea că, prin fostul căpitan al Barcelonei, fotbalul românesc îşi redescoperă cadenţa, pierdută uşor, uşor după Campionatul Mondial din 1994. Totuşi, la o distanţă de numai trei zile, printr-o bizară întorsătură a puterii altor jocuri, din panoplia năbădăioasei noastre justiţii, viaţa l-a proiectat pe Gică Popescu între gratiile selecte din vitrina penitenciară a democraţiei, măcar că acuzatorul – procurorul de caz – solicita o pedeapsă cu suspendare… Moartea tatălui fostului fotbalist, Constantin Popescu, mi-a amintit în aceste zile de mijloc de mai de tragedia fiului. La debutul lui martie, în preziua alegerilor pentru preşedenţia FRF, când toate sondajele îl fixau în triumf, Gică Popescu, beneficiind de combinaţia prevederilor vechiului cod cu cele ale noului cod penal, a fost încarcerat. Pentru mulţi, o insulă de stabilitate s-a dizolvat atunci într-un ocean de suspiciuni!

Fireşte că, omul simplu de pretutindeni îşi doreşte, ca pe vremuri, ,,capul lui Moţoc”! Vrea răzbunare pentru neîmplinirile sale, pentru eşecurile care i-au săpat în lăuntru potecile frustrărilor. Totuşi, încă n-am întâlnit indivizi care să justifice raţional ajungerea la penitenciar a fostului internaţional român, în urma dosarului transferurilor… Nu speţa în sine merită disecată, ci impresia de fragilitate, de subminare a unor braţe sociale ale omului, care astăzi poate fi oricând ghilotinat de interesele grupurilor socio-politice ce au acces la forfecarea zonei justiţiei după bunul plac. Fără să fiu vreodată un fan al Baciului – pe care însă l-am privit ca pe turnul lucid dintr-o oştire eficientă – i-am perceput tragedia de la început de martie 2014 într-un alt registru, ca pe o dramă a omului care lucrează pentru binele comun, dar, uneori, pentru că nu e destul de atent la detalii, este expulzat la periferia societăţii. Încarcerarea lui e, într-un fel, încarcerarea omului nedeprins cu alifiile administraţiei unui stat democratic machiavelic, ce-şi caută în genunchi bunăvoinţa Occidentului. Fireşte că nu Occidentul este responsabil de stupizeniile noastre, oricât ne-am dori să pasăm, dincolo de autostrada parcursurilor mioritice vălurate, zgura unor calcule mercantile cu bătaie lungă, ci noi – ,,moştenitorii” unui Golding, care în pesimism şi-a găsit realismul –, indivizii pierduţi între simbioza gelatinei revărsată generos de ,,împăratul muştelor” şi cea din ,,procesul” kafkian… După condamnarea lui Gică Popescu, întâia oară, am avut sentimentul că, în România – în plan social, indiferent de acţiunile întreprinse – fiinţa umană se poate oricând prăbuşi, dacă un decident sau altul şi-a propus să o înnămolească, iar între libertatea din arhipelagul sovietic, dezvăluit de Soljeniţîn şi libertatea vestică a fiestei lui Hemingway nu răsună suveran clopote interogative, ci doar pocnet de puşcă. Cum altfel ar sta lucrurile la noi, când, doar în ultimii ani nenumăraţi indivizi, dovediţi că au furat sau au tâlhărit, spărgând case şi însuşindu-şi bunuri, scapă cu o amendă penală sau o condamnare cu suspendare, iar un om precum Gică Popescu face închisoare grea, măcar că în dosarul său n-a rămas în aer niciun prejudiciu?!? Şi condamnarea vine cu o zi înainte de probabilul său triumf la cârma fotbalului românesc… Da, Gică Popescu strica nişte socoteli şi trebuia executat, pentru că un astfel de om putea deveni un candidat redutabil pentru orice funcţie în statul român, iar strategii de carton au tras unde era necesar semnalul!… Sunt convins că, parte însemnată din justiţia română, încearcă şi chiar reuşeşte să-şi facă profesia corect şi obiectiv, însă, dacă un individ sau altul deranjează anumite spaţii – marcate în vreun fel de ,,felinele” zilei – sunt şanse ca zăbrelele să îi zăgăzuiască pentru o vreme destinul. …Dar noi, ăştilalţi, să nu fim trişti – poate scăpăm! – că de, penitenciarele sunt pline ochi, iar în colonie e greu cu materialele de construcţie!… (Profesor Gruia COJOCARU)

Leave a Comment