Google

Geopolitica de buzunar (XIV)

Written on:May 30, 2016
Comments
Add One

Perloja netPerloja este un sat din sudul Lituaniei, regiunea Dainava, aşezat pe râul Merkys. A fost capitala a unei mici republici țărănești înființată în 1253 și desființată de ruși în anul 1795, când au ocupat Lituania. În 1918  Lituania redevine independentă. Era însă prea slabă ca să facă față bandelor de bolșevici ruși care intrau în Dainava și tâlhareau populația. Sătenii din Perloja văzând că nu primesc ajutor, iau soarta în propriile mâini și reînființează republica. Statul Perloja a fost recunoscut de Liga Națiunilor, a emis monedă și a avut armată cu 300 de luptători. Ostașii Perlojei s-au înfruntat atât cu bolșevicii, cât și cu polonezii care la fel ca rușii, vroiau să le cotropească pământul. Teritoriul Perjolei este unit cu Lituania în 1923, dar republica va fi desființată abia în 1930, timp în care a păstrat autonomia. Din 1993 satul reia onorific numele Republica Perloja, iar drapelul şi stema acesteia sunt aşezate pe clădirile oficiale. Altă republică lituaniană a fost Paulavia, creată în 1760 de Povilas Baostauskas, aristocrat, preot, literat și istoric lituanian, pe domeniul său de lângă Vilnius. Paulavia ocupa 1840 de hectare și cuprindea alături de castelul nobiliar, 34 de ferme. Iobăgia era interzisă, deținătorii de fermă plăteau moșierului doar chirie. Republica avea în  frunte patru gospodari, știuți ca cei mai buni, constituție liberală, propria monedă, o adunare a capilor de familie ca for legislativ și armată cu 30 de luptători. Punctul de rezistență era castelul fortificat a lui Baostauskas. În 1795 toată oastea Paulaviei va pieri apărând glia de năvala cazacilor. În Paulavia exista școală, bibliotecă, farmacie, dispensar, trezorerie și bancă de credit. Locuitorii erau agricultori. Gaterele de scândură, tricotatul ciorapilor,  împletitul coșurilor de răchită și a pălăriilor de paie, le completau veniturile. Paulavia a fost o feudă transformată în falanster. Ca parte a Lituaniei supraviețuiește până în 1945, când o desființează sovieticii. În contul despăgubirilor pe care Germania învinsă în primul război mondial trebuia să le plătească, în 1919 intră sub protectorat francez: landul prusac Hessa-Nassau, regiunea Rhur din Renania, landul Saar și orașul Kehl din Wurttenberg. Administraţia franceză a omis să preia din Hessa o zonă de pe malul Rinului care cuprindea oraşul Lorch și câteva sate. Pe de altă parte, protectoratul separa teritoriul uitat de Germania liberă. Rămaşi fără stăpân, localnicii în frunte cu primarul din Lorch, Edmund Pnischeck, au constituit la 10 ianuarie 1919 Statul Liber Flaschenhals. Republica lui Pnischeck, deși nerecunoscută, a fost de facto suverană și a avut chiar și ciocniri armate cu francezii. În final este ocupată de francezi, alipită Hessei la 15 noiembrie 1924 și reunită în 1925, odată cu întregul land, Germaniei. Totuși republica Flaschenhals încă nu a pierit. Îi dau viaţă pliantele turistice care invită lumea să o viziteze, vinul din podgoria Lorch, vândut cu marca fostei republici, indicatoarele rutiere de la intrarea pe teritoriul statului, drapelele arborate la sărbători şi localnicii care se declară cetăţeni ai republicii Flaschenhals. Statul Flaschenhals a emis bani, astăzi căutați de colecționari. Stephanie şi Peter Bihle i-au dedicat monografia “Flaschenhals. Istorie şi anecdote”.

John Rudge a fondat în 1980 Ducatul lui Avraam, entitate politică care reclamă suveranitatea asupra unor suprafețe întinse din statul australian Tasmania. Zonele respective nu au intrat în componenţa coloniei Tasmania când aceasta s-a constituit în 1856, ci au rămas în stăpânirea negrilor tasmanieni, băștinașii insulei. Cum aceștia au dispărut, Rudge consideră că fostele lor teritorii sunt ale nimănui. Faptul că guvernul Tasmaniei nu a recunoscut secesiunea noului stat, nu l-a împiedicat pe Rudge să emită pașapoarte și să vândă titluri nobiliare în numele ducatului. El însuși își arogă ca pretinsă moștenire de familie o sumă de ranguri nobiliare: conte de Enoch, cavaler al ordinului Scaunul Regal etc.. Se declară deasemenea cavaler al ordinelor suverane ale Templierilor din Ierusalim și Templului lui Solomon. Ambele ordine sunt principate fără teritoriu, afiliate la ONU și protejate de Statele Unite. Ducatul lui Avraam a emis monedă, inclusiv de argint și platină, deține o bancă și un lanț de magazine în Tasmania. Monedele nu sunt doar numismatice, ele circulă în orașele George Town și Strahan. George Town este stațiune pe Coasta Soarelui, cel mai vizitat litoral de pe insulă. Necazuri a adus banca, Rudge fiind acuzat că funcționează fără licență, dar după câteva procese scapă cu obraz curat. Problema lui Rudge sunt urmașii negrilor tasmanieni care în ultima vreme revendică o parte din teritoriul ducatului. Într-adevăr, oficial ultimul negru tasmanian pur sânge a murit în 1876. Era o femeie, Truganini, numită formal în 1839 regina tasmanienilor de George Robinson, oficial britanic care între anii 1838-1852 a îndeplinit funcția de protector al aborigenilor. Graiurile indigene nu s-au stins odată cu pierea băștinașilor. O vreme le-au mai folosit metișii, populație cu strămoși amestecați, europeni și indigeni. Cel din urmă vorbitor al unei limbi tasmaniene moare în 1905. Se  pare că în 1860 un clan tasmanian a migrat pe continent. Comunitatea a supraviețuit câteva decenii pe țărmul statului Victoria, dar s-a stins în cele din urmă. Ultimul urmaș al emigranților și deci ultimul tasmanian ar fi fost pilot pe un avion de vânătoare și a murit în 1944 într-o luptă cu japonezii. Atât în nordul Tasmaniei, pe țărmul strâmtorii Bass, cât și în sud, pe valea Huon, s-a păstrat fondul genetic tasmanian, deși locuitorii par la înfățisare europeni obișnuiți. Cei mai activi sunt nordicii, împărțiți totuși în două grupuri rivale: Lia Pootah și Palawa. Mișcarea Lia Pootah a fost inițiată de activistul Michael Manssel. În 1993 Manssel a fondat o asociație culturală care să renască tradițiile băștinașilor, dar după o vizită în China, trece cultura în plan secund și abordează ideea unui stat independent al populației Lia Pootah. Organizația lui Massel a eliberat așa zisele pașapoarte de aborigen și a primit asigurări din partea Chinei că acestea sunt valabile pe teritoriul ei. Grupul Palawa se declară adevăratul urmaș al negrilor tasmanieni cu dovezi că două străbunici ale lor au fost tasmanience măritate cu englezi. Palawa spun de Lia Pootah că nu sunt altceva decât strănepoții negrilor australieni veniți în Tasmania. Fiind venetici, Lia Pootah pot revendica pe insulă doar un mic teritoriu, grănițuit după tradiția orală. Filologii Theresa Sainty și Jenny Longey lucrează la crearea limbii Palawa Kani pe baza a ce se mai știe din graiurile celor 140 de triburi de tasmanieni dispărute. Exploratorul  Matthew Flinders vede la sud de Tasmania, o altă insulă, mare și împădurită. Nu debarcă, dar notează insula pe hartă cu numele Tasmania de Sud și consemnează descoperirea în cartea “Înconjurul Australiei. 1801-1803”. Ulterior Tasmania de Sud nu va fi regăsită și de aceea este considerată, fantomă geografică. Cum e posibil să dispară o insulă fără să se fi întâmplat vreun cataclism? John Hunter, savant, explorator şi guvernator al coloniei britanice New South Wales nota în “Jurnalul descoperirilor din New South Walles şi Oceanul de Sud”, publicat în 1793, că insula Tasmania este despărțită de Australia, printr-o prăpastie. Ciudată afirmație la un om rațional de la talia lui Hunter! Poate că amiralul și oamenii săi au văzut deschisă poarta spre o lume paralelă și poate că acolo se află și enigmatica Tasmanie de Sud. Marian Rotaru

Leave a Comment