Google

Geopolitica de buzunar (VI)

Written on:April 3, 2016
Comments
Add One

Principatul Seborga netArhipelagurile Ertholmene şi Hirsholmene, insulele Torno, Hjelm şi Birkhol, aparţin Danemarcei, dar propriu-zis nu fac parte din regat, locuitorii nu plătesc impozite, iar comerţul lor este scutit taxe. Arhipelagul Ertholmene din Marea Baltică este alcătuit din trei insule şi câteva stânci, are 39 de hectare şi 92 de locuitori care trăiesc din turism şi pescuit. Hirsholmene este un grup de şase insule din strâmtoarea Kattegat. Au la un loc 25 de hectare şi 20 de locuitori. Dintre aceştia scriitorul Dines Jespersen stabilit pe insula Hirsholm, a zugrăvit arhipelagul în volumul “Cerul. marea şi insula”. Insula Tormo, 21 de hectare, este proprietatea unei familii de fermieri. Din 1926 familia  exploatează o instalaţie de măcinat cochilii de scoică. Făina obţinută este folosită în  avicultură. Hjelm ocupă 63 de hectare şi este locuită de 7 familii. Unica lor sursă de energie sunt panourile solare. Comunitatea din Birkholm se consideră independentă. Insula Birkholm are 92 de hectare, iar cei 89 de locuitori sunt crescători de vite. Tradiţia conferă unor teritorii statut special. Astfel Navara Spaniolă nu are competenţă asupra deşertului Las Bardenas aflat pe teritoriul ei. Dreptul suveran de administrare îl are Mănăstirea Santa Maria de Real, în baza unui privilegiu vechi de câteva secole. Deşertul în suprafaţă de 42500 de hectare, sărac şi de acea neatractiv până nu de mult, este acum căutat de turişti. Pădurea Galm, monument naţional al Elveţiei, aparţine guvernului federal şi nu cantonului Uri, unde este situată geografic. Un statut similar are Pădurea Saxonilor, monument istoric din landul Holstein, gestionat însă de guvernul federal german. Condominiile comunale sunt o particularitate a Elveţiei moştenită din evul mediu. Decât să se certe de la pământ, satele elveţiene au preferat să exploateze împreună, cu bună înţelegere, terenurile aflate în litigiu. Condominiile comunale sunt păduri sau păşuni, proprietate comună a două sau trei localităţi. Le întâlnim mai ales în cantoanele Tocino, Wallis, Graubuden, Appenzell Innerrhoden şi Appenzell Ausserrhod.

Războiul rece a transformat în republică un sat aflat la graniţa celor două Germanii. În 1952 satul Ruterberg a fost înconjurat de fortificaţii care-l separau atât de Germania Răsăriteană, căreia îi aparţinea, cât şi de Germania de Vest. Cum Germania de Est nu putea să controleze satul, a acceptat în 1961 constituirea republicii autonome Ruterberg. După unificarea Germaniei Ruterberg este inclus landului Macklenburg, dar formal este recunoscut în continuare ca republică, are drapel şi are numere proprii de înmatriculare auto. Unul dintre primari, Hans Rasenberger, i-a dedicat cartea “Satul Republică”. Insula Gorea în suprafaţă de 270 de hectare este situată în rada portului senegalez Dakar, Până în 1962, când s-a încheiat perioada colonială, era denumită neoficial Republica Gorea, deşi nu a avut niciodată guvern propriu, ci s-a aflat în jurisdicţia guvernatorului francez din Senegal. I se spunea  republică pentru că negrii care locuiau insula, pescari şi negustori, aveau privilegiul de a fi cetăţeni francezi. Insula Baldonia în suprafaţă de şapte hectare aparţine provinciei canadiane Noua Scoţie. În 1948 o cumpără Russell Arundel, director la Pepsi Cola. Acesta declară independenţa Baldoniei ca principat. Noul stat emite paşapoarte, timbre, monede şi titluri nobliare din vânzarea cărora Russell câştigă bani. Independenţa Baldoniei nu a fost recunoscută de Canada, dar americanii au încurajat-o. Numărul de telefon al principelui Russell figura la Casa Albă pe lista şefilor de stat. Sprijinită de SUA, Baldonia era cât pe ce să fie primită în ONU, dar s-au opus cu veto Marea Britanie şi URSS. Jignită, Baldonia declară în 1953 război Uniunii Sovietice. Ruşii s-au mulţumit numai să publice cu un articol denigrator la adresa principatului în revista “Literaturnaia Gazeta”. Andreas Schroeder a dedicat Baldoniei cartea intitulată sugestiv “Puricii care urlă”. Un om de afaceri din Nevada, Michael Oliver, a dorit să  întemeieze un stat. Pentru aceasta alege un recif submers din Pacific, învecinat arhipelagului Tonga. Aduce nisip, înalţă reciful şi obţine 400 de hectare de teren. Construieşte clădiri, arborează drapelul şi declară la 24 februarie 1972 apariţia republicii Minerva. Noul stat emite timbre, monedă şi acte de identitate pentru americanii dornici să colonizeze insula. Regatul Tonga alipeşte Minerva la 15 iunie 1972 şi alungă cu armata coloniştii stabiliţi  pe insulă. Deoarece Tonga a abandonat  teritoriul acaparat, minervienii revin în 1982 şi proclamă de data aceasta principatul Minerva. De atunci armata din Toga a mai fugărit insularii de câteva ori, dar ei s-au reîntors. Din 2003 nu-i mai deranjează nimeni. În regiunea italiană Liguria se întinde pe 14 kilometri pătraţi principatul Seborga, stat atestat documentar din anul 600. Seborga nu a  aderat la Italia, chiar dacă coroana princiară a revenit din 1729 regilor Piemontului, care in anul 1861 vor deveni regi ai Italiei. Decizia de anexare a principatului adoptată în 1926 de legislativul italian nu a fost promulgată şi mai mult, Wolfgang Schippke arată în cartea “Drumuri pe coasta Liguriei” că Italia a recunoscut în 1934 independenţa Seborgăi. La 20 decembrie 1947 ultimul rege al Italiei renunţă la principat. Italia profită şi anexează oficial micul stat. În 1963 florarul Giorgio Carbone începe restaurarea principatului. Trimite memorii la Roma, Vatican şi ONU, sensibilizează opinia publică. În 1993 proclamă independenţa statului. Punctele vamale de frontieră sunt dărâmate de militarii italieni, dar imediat reinstalate de Seborga. Drapelul principatului este arborat, se emite monedă, se tipăresc timbre, se instituie decoraţii şi titluri nobiliare, este deschis un site pe internet, iar diverşi autori publică 15 volume despre Seborga. Dupa ce este votată constituţia statului, Carbone se încoronează principe la 23 aprilie 1995. Seborga este recunoscută de San Marino şi are consulate în 14 state, printre care şi Republica Moldova. Seborga  reclamă de la Franţa insulele Lerins din largul Coastei de Azur, iar de la Italia, vechile domenii ale principatului în suprafaţă de 46 kilometri pătraţi. Lacul Maggiore împărţit între Piemont şi cantonul elveţian Tocino, cuprinde arhipelagul Borromeo alcătuit din cinci insule celebre pentru frumuseţea lor. Ion Minulescu le aminteşte în romanul „Corigent la limba română”. Din secolul XVI arhipelagul a aparţinut Pescheriei, un comitat în suprafaţă de 2350 de hectare condus de familia Borromeo. Comitatul se  uneşte cu Italia în 1863, dar insulele rămân posesiunea conţilor Borromeo. Actualul suveran este Matilda Borromeo. Asemănător este grupul Brissaggo, format din alte două insule de pe lacului Maggiore şi care aparţin republicii Tocino. Sunt admirate pentru exotism, dar insulele devin celebre graţie baroanei Antoinette de Saint Leger care după ce le-a cumpărat în 1897, le-a pus la dispoziţia scriitorilor şi pictorilor. În Brissago a locuit literatul Rainer Maria Rilke, iar James Joyce a scris romanul “Ulyses”. Creatorii sunt bineveniţi şi pentru comerciantul Max Endem, proprietarul insulelor din 1927. Adepţi ai cultului wicca închinat   Naturii, printre care se numărau mulţi oameni de cultură, au întemeitat în 1920 o colonie pe muntele Vera, vecin  arhipelagului. Insulelor le sunt dedicate cărţile „Brissaggo. Trecut şi prezent”, „Max Emden şi Brissaggo”, „Insulele Brisaggo şi împrejurimile lor”, scrise de Giuseppe Mondada, Carlo Speziali si O.P.R. Eberhard. Marian Rotaru

Leave a Comment