Google

Geopolitica de buzunar (IV)

Written on:March 21, 2016
Comments
Add One

Tavolara natLa 1 noiembrie 1945 oastea Luxemburgului ocupă o fâşie de 10 kilometri din teritoriul german, de-a lungul graniţei comune. Presat de americani, Marele Ducat se retrage pe 23 aprilie 1949, păstrând doar oraşul Roth, ferma Bauer şi zona nelocuită Kamenwald întinsă pe 527 de hectare, teritorii pe care Germania le va răscumpăra la 11 iulie 1959. Graniţa dintre Germania şi Luxemburg este fixată fluviul Mossela. Apa fluviului, podurile şi 15 insule constituie un condominiu, administrat în comun de cei doi vecini. Pe 26 martie 1949 Belgia anexează de la Germania 9  localităţi, 15 ferme şi 8 terenuri împădurite. Locuitorii au rămas cetăţeni germani. Bruxelles-ul va păstra în final doar satul Leykaul, celelalte teritorii restituindu-le la 28 august 1958 contra unei despăgubiri. Napoleon Bonaparte a locuit în ultimii ani de viaţă pe insula britanică Sfânta Elena. Sunt legate de memoria împăratului Casa Longwood, Pavilonul Briars şi Valea Grave, obiective pe care Anglia le-a oferit din curtoazie Franţei. Teritoriile însumează 15 hectare şi sunt administrate de un jandarm francez. Franţa deţine câteva posesiuni şi în Israel: Castelul Pelerinilor construit de cruciaţi în oraşul Haifa, Sala Armelor din oraşul Acra, iar la Ierusalim, grota Eleona unde Iisus a stat în noaptea arestării, biserica Sfânta Ana, Mormintele Regilor şi Comandamentul Templierilor. Deasemenea în Roma aparţin Franţei 5 biserici şi 13 vile, iar în regiunea italiană Marche, domeniul Lorrete. Cea mai mică colonie portugheză este cetatea Sao Joao de Ajuda. Ocupă 2 hectare, are 5 locuitori şi este situată pe ţărmul Golfului Guineii, în regatul Dahomey. Cândva a fost factorie comercială, azi este mai degrabă obiectiv turistic. Bruce Chatwin a dedicat cetăţii romanul “Viceregele din Ajuda”. Vedem că peste tot în lume sunt pigmei geopolitici, dar pe cei mai ciudaţi îi găsim în Pacific. Un exemplu este insula neozeelandeză Walkoria din arhipelagul Antipozilor, care în 2010 s-a proclamat principat liber. Are 70 de cetăţeni şi economia bazată pe pescuit. În principat sunt admise ca surse de energie numai panourile solare şi turbinele eoliene. De curând Walkoria a anexat insula Walkorian Antarkticos, un ostrov stâncos descoperit de nava Walkorian Explorer în Pacificul de Sud. În ciuda numelui, Regatul Unit al Atlantidei pretinde că ar fi alcătuit din câteva insule aflate în Pacific, dar cărora nu le specifică poziţia exactă. Este condus de un emir şi se declară stat islamic. Regatul este recunoscut de republica Palau, stat asociat cu SUA, căreia i-a acordat un împrumut financiar avantajos. Melchisedec a fost regele Salemului, o cetate legendară din Palestina biblică, nedescoperită de arheologi, Numele patriarhului este transferat în mod inexplicabil dominionului Melkisedek, un stat fantomă din Oceania. Dominionul nu are alt teritoriu cunoscut decât bancul de nisip Karitane, revendicat însă de Noua Zeelandă, dar se erijează în putere financiară. Bizară este şi Federaţia UMMOA, formată din 29 de insule pe care zadarnic le căutăm pe hartă şi dintr-un teritoriu la fel de nebulos situat în Australia. UMMOA este recunoscută de Liberia.

Insula Tavolara in suprafaţă de 500 de hectare, vecina Sardiniei, constituie un regat independent condus de dinastia Bertoleone. Suveranul  este asistat de un consiliu din şase persoane, care reprezintă pe cei 800 de cetăţeni. Consiliul este ales prin vot direct, pentru un mandat de şase ani. Independenţa statului a fost recunoscută în 1836 de suveranul Sardiniei, care a declarat că insula nu a făcut niciodată parte din regatului său. În 1903 regele Italiei reconfirmă independenţa Tavolarei încheind cu aceasta un tratat pentru construirea unui far pe insulă. În 1934 regele Tavolarei, Paul al II-lea, părăseşte insula. În criza ivită, regenta Mariangela Bertoleone cedează regatul Italiei, dar anexarea s-a realizat efectiv abia în 1962, când armata italiană ocupă insula. Localnicii ignoră adminstraţia Romei. Arborează drapelul Tavolarei şi ascultă de suveranul lor, Tonino I, care dealtfel în viaţa privată este proprietar de restaurant. Despre Tavolara se fac referiri în volumul “Insula Regelui” scrisă de Ernesto Carlo Geremia şi Gino Ragnetti şi în cartea lui Hans-Otto Meissner, “Europa necunoscută”. La 90 de metri de ţărmul insulei portugheze Madeira, se  înalţă o stâncă  de 400 metri pătraţi, numită Pontinha. Portugalia a alipit Pontinha pe 1 iulie 1419 şi a construit pe creştetul stâncii fortul Sao Jose. La 9 octombrie 1903 regele Portugaliei înfiinţează simbolic Principatul Pontinha, iar ca mulţumire pentru serviciile aduse statului, acordă onorific cetăţeanului Dom Baross  titlul  de principe de Pontinha. Strănepotul celui gratulat, Renato Baross, declară la 30 noiembrie 2007 independenţa insulei faţă de Portugalia şi reclamă ca aceasta să restituie principatului apele marine teritoriale ce i se cuvin. Lisabona a rămas indiferentă la cererea lui Baros, dar turiştii iau stânca cu asalt, evident contracost, iar timbrele şi suvenirurile principatului se vând bine. Damanhur este o comunitate creată în 1975 de scriitorul, filosoful şi specialistul în medicină naturistă, Oberto Airaudi. Poartă numele unei cetăţi antice din Egiptul de Jos, unde exista un templu celebru închinat lui Horus, fiul lui Isis, zeiţa magiei. Damanhur este aşezat în valea Chiusella din Piemont, ocupă o suprafaţă de 500 de hectare, dar  teritoriul nu-i rupt de Italia. Comunitatea deţine terenul ca proprietar  privat. În subsolul domeniului este amenajat un templu pe cinci nivele. Nivelul cel mai de jos se află la adâncimea de 30 de metri. Spaţiile subterane au în total nouă hectare. Toată construcţia se vrea o replică a oraşelor Atlantidei.  Darmanhurienii au propria religie, inspirată din credinţa antică egipteană, propria limbă creată artificial şi o scriere originală. Damanhur emite moneda numită credo, paşapoarte  şi timbre. Are domeniu pe  internet, universitate, institut de cercetări ştiinţifice şi unul de studii medicale, o editură pentru cărţi,  un cotidian şi o revista, studiouri pentru artiştii plastici. Cetăţenii locuiesc într-o aşezare organizată după principiul arhitecturii ecologice (arcologiei), cu spaţii verzi pe acoperişuri, cu grădini pe verticala pereţilor exteriori ai clădirilor şi cu grădini de flori în încăperi. Reciclarea deşeurilor şi utilizarea energiei solare şi eoliene, dovedesc grija pentru mediu. Veniturile provin din turism, de pe urma proprietăţii intelectuale şi din contractele de know-how. Comunitatea este subiectul volumelor “Darmanhur, Un vis real” şi “Darmanhur. Povestea unei comunităţii artistice”, scrise de Jeff  Merrifield, “Darmanhur. Templele omenirii” de Esperide Ananas şi “Atlantis în munţii Italiei”, autor Ross Robertson. La Paris, în 1783, când SUA şi Anglia au delimitat frontiera amaericano- canadiana, apartenenţa văii râului Madawaska nu a fost stabilită.Ţinutul este locuit de bayoni, etnie care vorbeşte un idiom francez. Situaţia ambiguă a făcut pe locuitori să proclame valea republică independentă pe 10 august 1827. Teritoriul este atribuit Canadei în 1831 prin arbitraj internaţional, dar aceasta nu a putut prelua  controlul văii de răul americanilor care refuzau decizia. SUA ocupă cu forţa armelor Madawaska la 9 august 1842 şi o alipesc statului Maine, totuşi teritoriul va păstra autonomia până în 1869. Localnicii nu recunosc anexiunea           americană, se consideră cetăţeni ai Madawaskăi, arborează drapelul republicii şi au un preşedintele ales la patru ani. Monografia “Republica Madawaska” are ca autori pe Ronald Cohn şi Jesse Russel. Marian Rotaru

Leave a Comment