Google

Geopolitica de buzunar (III)

Written on:March 13, 2016
Comments
Add One

Miss Saugeais si Georgette Pourchet netÎn 1441 Statele Papale şi Florenţa au semnat tratatul prin care delimitau frontiera comună pe râul Rios. Lucrurile s-au complicat la trasarea graniţei pe teren. Sunt două râuri denumite Rios, care pe o porţiune curg aproape unul de celălalt, iar pe acel segment înconjoară un deal pe care se află satul Cospaia. Pentru că nu era clar la care din râuri se referă tratatul, părţile decid să lase Cospaia în afara teritoriilor papal şi florentin. Rămasă fără stăpân Cospaia se declară republică independentă. Ocupa 330 de hectare şi era condusă de un consiliu al bătrânilor cu 14 membri, câte unul din fiecare familie. La început cospaienii au câştigat din comerţul scutit de taxe, la ei se putea cumpăra ieftin, iar din 1574 încep să cultive tutun. Prelucrarea tutunului pentru prizat şi fumat le-a adus bogăţie. Cospaia este primul stat european care a cultivat industrial această plantă. La începutul secolului XIX un grup de escroci preiau de facto conducerea republicii. Locuitorii solicită ajutor la guvernul papal. Poliţia Papei intervine în 1826, alungă răufăcătorii, dar uită să plece. Cospaia acceptă protectoratul Romei, emite o monedă de argint cu efigia Papei, numită papeto, dar nu cere alipirea la Statele Papale. Totuşi guvernul papal  anexează satul în 1839, act contestat de ducatul Toscana, succesorul republicii Florenţa. La 12 octombrie 1870 Statele Papale sunt înglobate Italiei, iar odată cu acestea şi Cospaia. Alipirea Cospaiei la Statele Papale fiind nulă, nulă este şi unirea cu Italia. Pentru turişti, dar şi din orgoliu, la Cospaia se arborează drapelul şi se ţin sărbătorile republicii. Angelo Ascani şi Filippo Natali au dedicat micii republici cărţile “Cospaia. Istorie inedită” şi “Statul Cospaia”. Pe Riviera a existat un stat minuscul, republica Noli. Avea 965 de hectare în suprafaţă şi era de fapt un sat asezat pe malul mării. Cu toate acestea Noli a fost o putere comercială. Este patria lui Antonio Usodimare, descoperitorul insulelor Capului Verde şi autorul jurnalului de călătorie “Itinerarium Antonii”. La 27 aprilie 1798 Noli este alipit de Napoleon Bonaparte republicii Liguria, iar în 1815, când s-au sfârşit războaiele napoleoniene, este ocupat de regatul Sardinia fără a avea acordul Congresului de la Viena. Chiar şi în cadrul Sardinei, Noli păstrează autonomia până la 25 noiembrie 1820. Juridic statul Noli există încă deoarece nu a fost dizolvat oficial şi nici populaţia nu a dorit aceasta. De aceea poate, un site pe internet, adresat turiştilor, este intitulat: “Noli, cea de a cincea republică maritimă”! Noli a stăpânit insula Bergeggi din Marea Liguriei, locul unde a trăit în secolul V Sfântul Eugen. Ostrovul întins pe 8 hectare devine în 1910 proprietatea juristului şi scriitorului Alessandro Albini, preşedintele companiei metalurgice Ansaldo.

În 1862 este rectificată frontiera dintre Franţa şi Elveţia pe raza localităţii La Cure. Părţile nu se înţeleg asupra unui lot de 150 metri pătraţi, acesta rămânând în afara celor două state. Până să intre în vigoare noua graniţă, un oarecare domn Ponthus înfiinţează pe terenul în dispută, care încă aparţinea Frantei, un magazin. După 20 ianuarie 1863, când terenul devine neutru, Ponthus nu a mai plătit impozit nimănui si afacerea lui a prosperat. În 1921 Ponthus vinde terenul şi magazinul lui Maximilian Arbezie, cetăţean francez. Acesta  proclamă enclava stat independent cu numele de principatul Arbezie, iar el se declară principe. Construieşte pe locul magazinului un hotel-restaurant. Hotelul lui Arbezie fiind pe teritoriu neutru găzduia în ultimul război mondial atât ofiţeri germani, cât şi luptători din rezistenţa franceză. Este adevărat la etaje diferite. Principatul este recunoscut neoficial de Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, oaspete al stabilimentului. Printre clienţii hotelului s-au numărat exploratorul şi scriitorul Paul Emile Victor şi romancierul Bernard Clavel, erou al rezistenţei antinaziste. Nepoţii lui Maximilian, Bérénice Salino şi Alexandre Peyron, actualii proprietari, nu s-au declarat coprincipi, dar afacerea lor profită de statutul teritoriului Arbezie. În vara lui 1947 prefectul departamentului Doubs, regiunea franceză Franche-Compte, vizitează comuna Montbenoit. Primarul acesteia, Georges Pourchet, îl anunţă că se află pe teritoriul republicii Saugeais şi că trebuie să vizeze paşaportul. Prefectul, crezând că e o glumă, acceptă, dar prin aceasta a recunoscut neoficial noul stat. De fapt Pourchet a reconstituit un stat mai vechi. Între 1199 si 1723 a existat pe valea râului Doubs din Munţii Jura un principat ecleziastic numit Saugeais, centrat în jurul unei abaţii. Saugette este vechea limbă a locuitorilor văii, ştiută azi doar de bătrâni. Actuala republică cu capitala la Montbenoit are 128 de kilometri pătraţi, este alcătuită din 12 sate şi a reconstruit vechea abaţie. Suageais este căutat de turişti, emite timbre filatelice vândute prin poşta franceză şi bancnote pentru numismaţi. A deschis 11 consulate onorifice în Franta, Belgia şi Elveţia, iar în 1965 a încercat să ocupe cu forţa terenuri ce aparţineau satelor vecine Arcon şi Remonot. Georges Pourchet, mort în 1968, este urmat la şefia statului de soţia sa Gabrielle. În 1972 Gabrielle a iniţiat festivalul literar-artistic din Saugeais, tinut anual şi a lăsat volumul “Memorii”. Georgette, fiica soţilor Pourchet, ia conducerea în 2005, iar un an mai târziu aboleşte republica şi proclamă principatul Saugeais. Castrigia, una dintre insulele lacului Fluessen din provincia olandeză Friesland, a fost declarată în 2006 regat independent. Regatul vinde titluri nobiliare onorifice şi a declarat simbolic război oraşului Emmerloord din provinicia Flevoland, de la care a anexat insula Dergova de 25 metri pătraţi, aflată pe unul din canalele ce străbat urbea. Castrigia atrage turiştii. Ca să ajungă pe insulă vizitatorii se îmbarcă în satul Elahuizen de pe continent. Ei lasă banii la restaurantul cu specific local, la spectacolele şi la muzeul de pe insulă, dar şi la comerciantii din Elahuizen. La 23 aprilie 1949 Olanda anexează de la Germania ca despăgubire de război: oraşele Sittard şi Selfkant, satele Ellen şi Sudenwick, zonele rurale Rimbutg, Losen, Eijgelshoven, Siebengewald şi Arcen, precum şi 11 zone nelocuite. Zonele rurale cuprindeau ferme şi aveau intre 4 şi 110 locuitori. Teritoriile în suprafaţă totală de 69 kilometri pătraţi erau administrate de guvernul central. Germania răscumpără aceste teritorii la 1 august 1963, mai puţin dealul Duivelsberg cu suprafaţa de 300 de hectare, păstrat de olandezi şi tot olandezilor le-au rămas până la 25 februarie 2003 segmentul din şoseaua N27 care trece prin oraşul Selfkant. Wolfgang Ebel, cetăţean din Berlinul Occidental, se declară în 1985 cancelar al Reichului. El consideră că imperiul german, Reichul, există deoarece desfiinţarea acestuia la 23 mai 1945 nu a fost oficială. Imperiul lui Ebel este recunoscut de principatul Sealand, stat minuscul, dar bogat, constituit pe o platformă din Marea Nordului. Drept mulţumire Ebel a oferit principatului conacul Hakeburg din landul Brandenburg şi concesiunea unui teren din munţii Harz unde prospectorii angajaţi de Sealand au căutat celebrele panouri de chihlimbar furate în timpul ultimului război mondial din palatul ţarinei Ecaterina de la Ţarskoe Selo, Rusia. Aşa cum Ebel refuză dispariţia Reichului, în anii 1920 guvernatorul chinez din Sinkiang nu recunoştea paşapoartele emise de puterea sovietică, ci numai pe acelea ţariste. Marian Rotaru

Leave a Comment