Google

Geografie crepusculară (XI)

Written on:December 26, 2015
Comments
Add One

Statuie olmeca netSocietatea Polineziană din Honolulu, Hawaii, a publicat în 1916 jurnalul unor marinari care în 1842 petrecuseră câteva zile într-un arhipelag necunoscut până atunci europenilor, numit Tuanaki, apropiat de insula neozeelandeză Rarotonga. Arhipelagul era alcătuit din insule coraligene, bine populate şi acoperite de cocotieri. După doi ani un grup de misionari va căuta zadarnic arhipelagul. Totuşi oamenii din Rarotonga au confirmat etnografilor hawaiieni existenţa insulelor Tuanaki, iar unii aveau rude acolo. Această zonă a Pacificului abundă de insule fantomă. În 1823 este descoperită luxurianta insulă Onascusa, în 1863 sunt văzute două stânci numite Haymet, iar în 1887 insula nisipoasă Orne. Toate acestea, la fel ca şi alte insule precum mica Sefton notată lângă arhipelagul chilian Juan Fernandez, nu vor mai fi reperate ulterior, îmbogăţind şirul enigmelor geografice. O ciudată invizibilitate acoperă aceste pământuri. Pe lacul Kitez din regiunea rusească Novgorod se află o insulă, iar pe insulă un oraş. Insula şi oraşul sunt invizibile pentru că târgoveţii l-au rugat pe Dumnezeu să le ferească urbea de prădăciunile tătarilor. Dumnezeu a făcut insula nevăzută şi de sute de ani localnicii aud de sărbători clopotele răsunând pe apa lacului Kitez. Bavarezii sunt convinşi că pe lacul Ammer se află oraşul invizibil Damasia. Locuri fantomă sunt şi pe uscat. Exemplu este Wineta, port la Marea Baltică, amintit de cronicarul Adam de Bremen (secolul XI) fără a preciza locaţia, dispărut nu se ştie când şi cum, sau cetatea biblică Al, uitată în pustiul Negev din Israel. Inscripţiile din ţinutul buzoaian Ţara Luanei spun că acolo s-a aflat cândva Cetatea de Smarald, cu ziduri “până la cer” şi un râu cu apă tămăduitoare pentru orice boală. Cetatea a fost distrusă de străini veniţi din Cer şi textele străvechi chiar descriu în limbaj primitiv un atac nuclear. Pe frumoasa regină a cetăţii o chema Luana. În limba hawaiiană luana înseamnă bucurie ori bucuria face casă bună cu frumuseţea reginei, cu sănătatea dată de apa râului şi cu tinereţea simbolizată de smaralde. Nu este singura potrivire care arată rădăcina comună a unor culturi îndepărtate! Cuvântul hawaiian aloha-salutul lui Dumnezeu pare înrudit cu spaniolul ola, cu englezul hi şi cu românescul “hăi”. Indienii Omaha din Iowa spun că prin preeerii umblă femeile-cerb, zâne care înnebunesc flăcăii. Din acelaşi sâmbure pleacă datina din satul tutovean Certeşti că fecioarele care mor devin căprioare. În mod ciudat limba indienlor Zuni din Noul Mexic seamănă cu japoneza, iar graiul indienilor Cherokee din Oklahoma aduce cu greaca veche.

Călătorind prin deşertul Kalahari, Leonard Hunt descoperă în zona lacului Ngami din Bechuanaland ruinele unei cetăţi ciclopice şi pe vechii locuitori mumificaţi. Oraşul părea distrus de explozie. Hunt face fotografii şi relatează descoperirea în cartea ”Prin Kalahari”(1886). Căutările ulterioare nu vor da de urma cetăţii, în afara unor aparente ziduri găsite în 1962, dar vor fi subiectul unor cărţi scrise de A.J. Clement, Fay Goldie şi Alan Paron, intitulate toate “Oraşul pierdut din Kalahari”. Hernando Cortez notează în “Cartas de Relation” (1527), legenda indienilor Paya că în jungla din Nicaragua există străvechea urbe numită Cetate Albă şi ţinuturile Hueitlapatlan şi Xucutaco, bogate şi cu multi locuitori. Cetatea are comori de preţ, dar care nu pot fi atinse de străini deoarece zeii le apară. În 1830 regatul indigen Mosquito din Nicaragua se declară suveran peste Cetatea Albă. Un veac mai târziu. Charles Lindbergh aflat în zbor deasupra statului Nicaragua vede ruinele unui oraş mare ascuns în pădure, Cetatea Albă – notează aviatorul în “Autobiografie”. Tot pe atunci un colector de cauciuc găseşte în inima junglei ruinele unor clădiri albe şi impozante, arată Edouard Cozemius în lucrarea “Călătorie la indienii Moskito” (1932), iar Doris Stone care a cercetat Mosquito raportează în “Arheologie pe Coasta de Nord” (1941) indicii care susţin existenţa cetăţii enigmatice. Americanii erau pe vremea acea interesaţi de ruinele precolumbiene, pasiunea lor fiind stârnită de cartea lui John Stephens, “Călătorie în America Centrală, Chiapas şi Yucatan” (1839), dedicată vestigiilor din pădurea tropicală. S-a lansat ideea că oraşele precolumbiene au fost construite de coloniştii din Lumea Veche, eventual de triburile pierdute ale lui Israel. Plecând de aici senatul american emite în 1850 “Moţiunea Destinului”. Documentul spune că americanii au menirea de a europeniza continentul şi cere executivului să anexeze la Statele Unite siturile arheologice din America Latină. Legea nu a fost aplicată. Regatul Mosquito este locuit de Moskito Sambu, popor format prin amestecul indienilor cu negri. Se crede că acei negri erau sclavi fugiţi de pe plantaţii, dar ipoteza este criticabilă. Poporul Moskito Sambu exista deja pe la anul 1600, deşi în secolul XVI se aduseseră puţini sclavi negri din Africa. Posibil ca America Centrală să fi avut o populaţie neagră băştinaşă, dovadă sunt capetele de piatră răspândite în jungla din Guatemala, sculptate în vechime de indienii olmeci şi care înfăţişează chipuri de negri. Sub influenţa corsarilor englezi, poporul Miskito Sambu constituie în 1631 regatul Mosquito organizat după model englez, cu lorzi, cu Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Mosquito este alipit republicii Nicaragua în 1860, dar a rămas până azi regat autonom sub protecţia Marii Britanii. Un număr de fermieri englezi locuiesc în zona capitalei, oraşul Bluefield. Teodore Morde, angajat de guvernul nicaraguan să găsească Cetatea Albă, anunţă în 1940 descoperirea Cetăţii Zeului Maimuţă, oraş cu temple măreţe locuit de oameni-maimuţă asemănători cu hominizii vanara din mitologia hindusă, spunea exploratorul. Morde a relatat aventura în săptămânalul “American Weekley”. Articolele sale au inspirat romanul lui Avraam Merritt, “Piscina de piatră”. Încercarea de a găsi Cetatea Albă întreprinsă în 2009 de Christopher Stewar este subiectul cărţii “Jungleland”. Împăratul incaşilor purta şi titlul de Lord de Paititi. “Cronica lui Lizazu” lucrare peruviană din 1635 spune că Paititi este un regat opulent, ascuns undeva în Amazonia. Secole de-a rândul a fost căutat în zadar, deşi se crede că Vaticanul îi ştie poziţia, dar o ţine secretă. Exploratorul Therry Jamin a cercetat petroglifele, inscripţii incaşe pe piatră, de la Pashuto (Peru) şi a concluzionat că Paititi ocupă o vale din statul brazilian Rondonia, la graniţa cu Peru. Publică volumul “În căutarea regatului Paititi” unde relatează toate acestea, dar fiind ameninţat cu moartea renunţă la proiectata expediţie în zonă. Legendele indienilor Guarani din Paraguay vorbesc despre Munţii de Argint, unde metalul nobil poate fi adunat de pe jos, iar indienii Navajo din Arizona sunt convinşi că în deşert este ascunsă ţara Cibola, cu cele Şapte Cetăţi de Aur. Nu prea departe, pe teritoriul statului Kansas, conchistadorul Vasquez de Coronado ar fi descoperit oraşele Quivira, Yabas şi Harahey şi a auzit de la indieni că în apropierea lor se află alte regate bogate. Nimeni nu a mai văzut cetăţile, dar mărturia lui Coronado lăsată în jurnalul “Călătorii. 1540-1542”, este susţinută de legendele indienilor Pawnee din Kansas. (Marian Rotaru)

Leave a Comment