Google

Geografie crepusculară (X)

Written on:December 19, 2015
Comments
Add One

Vale sacra din principatul Aloha netKanacii, băştinaşii arhipelagului Hawaii, cred că patria lor de origine este Ţara lui Kane, insulă din Marea Galbenă. Marea amintită scaldă ţărmul Chinei şi Coreii. Nu departe se află Japonia a cărei indigeni sunt ainii, iar mult mai la sud Borneo, ţara dayacilor. Kanacii ca de altfel toţi polinezienii, dayacii şi ainii sunt de rasă albă şi probabil au obârşia comună în Ţara lui Kane. Statuile moai din Insula Paştelui reprezintă oameni cu urechi lungi, ori dayacii au obiceiul de a-şi alungi lobii urechilor. Deasemenea miturile chinezilor plasează în Marea Galbenă, Ţara Urechilor Mari. Geografia mitică a kanacilor este bogată şi uimeşte faptul că aceşti oameni o cred adevărată. Subiectul este abordat în cartea lui Wayne Stier, „Hawaii albastru”. Folclorul hawaiian enumeră o sumedenie de insule plutitoare care rătăcesc pe ocean: Nuumea, Mole, Kuai, Ka-Ulu, Kahiki, Lewa, Ulu-Koa, Lewa-nu, Ke-alohi etc.. Dintre acestea Kane-Huna este consacrată perechii divine Kane şi Kanaloa. Insula are crânguri de piper kawa din care se face rachiu şi este locuită de seminţiile Mu şi Menehune. Referindu-se la poporul Mu, mitologia hawaiiană susţine teoria lui James Churchward privind existenţa continentului Mu din Pacific, leagănul civilizaţiilor. Chiar de ajung pe Kane-Huna prin favoarea zeilor, kanacii nu-i văd pe Kane şi Kanaloa. Aceştia locuiesc într-un palat pe insula Kueihe şi se desfată în grădina de pe ostrovul Ulu-hai. Omul care profanează grădina ajunge sclavul piticilor din ţinutul pietros Kaonohi. Arhiva regală hawaiiană consemnează un popor de pitici pietrari. Primeau comenzile prin mesaje lăsate în locuri anume şi tot acolo li se lăsa plata. Lucrau pe ascuns, iar când terminau treaba dispăreau pe insula Kaonohi. În 1892 un funcţionar american din insula Oahu a dat din întâmplare peste un sălaş vremelnic de pitici. Din fabulosul kanak Andrew Bloxam aminteşte în cartea “Călătorie în Hawaii” pe oamenii-balaur, paznicii văilor închinate zeilor. Văile aparţin Principatului Aloha alcătuit din domeniile regale Makaiwa, Hamakuapoko, Hamakualoa, Hananui, Halelena şi Kauaula din insula Maui şi Kaluakoi din insula Molokai. Oficial principatul nu a intrat niciodată sub jurisdicţia americană şi de aceea este considerat de naţionaliştii kanaci, stat liber.

Atracţia insulei plutitoare Niu-Roa-hiki este Lacul lui Kane a cărui apă redă tinereţea aceluia care se scaldă. Când pământul magic se apropie de ţărmul Hawaiiului animalele devin agitate şi atunci kanacii îi pândesc trecerea gata să sară în pirogi. Insula este însă de neatins. Doi au reuşit totuşi. S-au întors de pe Niu-Roa-hiki cu fructe de sago, pâinea kanacilor şi au povestit că au întâlnit pe insulă oameni care adunau scoici. Aceştia le-au spus că lacul se află pe tărâmul zeilor, dincolo de poarta Kauakahi, numai că cine trece de poartă nu se mai întoarce. Deoarece Lacul lui Kane este interzis oamenilor, pescarii caută insula fantomă Tapu unde curge un izvor atoatetămăduitor. Locuitorii arhipelagului Tonga cred că un asemenea izvor curge pe insula mitică Bulotu, locuită de oameni amfibie canibali. Noi avem izvoare miraculoase îmbogăţite de energia telurică în satul vasluian Răducăneni, la Sâmbăta de Sus în Ţara Făgăraşului şi în satele ieşene Cucuteni, Breazu şi Lungani. O fântână a tinereţii pe care John de Mandeville a consemnat-o în lucrarea „Călătorii”, avea în secolul XIV oraşul indian Quilon de pe Coasta Malabar. Deşi Quilon a fost stăpânit de portughezi numai între anii 1502-1661, Lisabona l-a considerat parte a Indiei Portugheze până în 1974. Polinezienii au obsesia obârşiei. Astfel kanacii cred că prima pereche de oameni a locuit pe insula mitică Kalana, iar maorii, băştinaşii Noii Zeelande, că strămoşii lor au trăit pe pământul Taranga de unde se vede insula Hau, locuită de zei şi care nu aparţine lumii noastre. Indigenii arhipelagului francez Touamotou sunt originari din insula Hoahoamaitu aflată într-o locaţie nedefinită şi deasemenea susţin că îşi viziteaza rudele de pe insula fantomă Uporu, invizibilă pentru europeni. Pământurile plutitoare “Casa Roşie a lui Tiki” şi “Casa Luminoasă a lui Siva” sunt paradisurile imaginate de indigenii insulelor neozeelandeze. Rarotonga şi Niue. Se observă asemănarea de nume cu zeitatea indiană Shiva şi paralela cu fabulosul japonez şi hindus care plasează Raiul tot pe insule flotante: Tokoyonokuni şi Vidyadhara. Cetăţile ciclopice din piatră Lelu şi Nam Madol de pe insulele Kosrae şi Ponape din arhipelagul Carolinelor sunt atipice micronezienilor care nu au înălţat decât colibe. Zeul Nahnisohn Sahpw, spune legenda, a furat unei sirene coada de peşte ca să nu mai poată fugi în mare. I-a devenit soţie şi din copii lor se trag oamenii din Ponape. Olisihpa şi Olosohpa, magi veniţi în Ponape din ţara misterioasă Katau, au construit cetatea Nam Madol închinată lui Nahnisohn Sahpw. O parte din cetate s-a scufundat în mare. Printre ruinele subacvatice s-au aciuat sirenele, cred băştinaşii şi cine intră în sălaşul lor, piere. În 1910 guvernatorul german al Carolinelor moare subit pe când organiza o incursiune în ruinele scufundate. Nam Madol ar fi legată prin tunel de continentul fabulos Lemuria. Ideea nu este unică. Nemo, eroul lui Jules Verne din romanul „Douăzeci de mii de leghe sub mări” traversează Africa cu submarinul Nautilius trecând printr-un tunel inundat, iar autorul Emil Străinu spune că cinci asemenea tunele prin care pot naviga submarine unesc pe sub Statele Unite, Atlanticul de Pacific. Cadrul romanului lui Avraam Merrit, “Luna Înecată”, este o ţară subterană locuită de lemurieni şi de pitici sălbatici. În acea ţară se coboară din cetatea Nam Matal aflată în arhipelagul fictiv Nam Tauach şi zugravită după chipul Nam Madolului. Legătura dintre Lemuria şi Nam Madol a inspirat romancierii Pierre Loti, Andre Norton, Tom Robbins şi Spencer Oliver. Ultimul emite în 1894 ipoteza că lemurienii s-au refugiat sub muntele californian Shasta. Ţiganii se trag din tribul tamil Narikutava, ori tamilii se cred veniţi din Lemuria. La Ghidigeni au existat un cătun de ţigani modorani foşti robi boiereşti, dispărut prin anii 1950 şi cătunul Veneţia, locuit de ţigani românizaţi aduşi de familia Chrissoveloni să lucreze la fabrica de spirt. Bătrânii din Veneţia ziceau că neamul lor a venit de pe o insulă. Să fi fost amintirea Lemuriei? După unii limba Lemuriei, numită maru, este rădăcina limbilor ariene şi semitice. Legat de aceasta, se observă că chakrele, centrii energetici de pe corpul uman, sunt definite la fel de yoghinii hinduşi şi de cabaliştii evrei. Atipic pentru Africa este oraşul ciclopic Zimbabwe din Rhodesia de Sud, ce nu poate fi atribuit băştinaşilor Shona. Zimbabwe şi aurul din Transvaal au născut ideea că în sudul Africii se afla ţara biblică Ophir. Ipoteza este susţinută de poporul tutsi din Burundi care prin cultură, pare a fi urmaşul egiptenilor antici, opinează Cotlow Lewis în volumul “Zanzabuku”, ori a etiopenilor, arată John Speke în cartea “Expediţie la izvorul Nilului”. Nobilii burundezi sunt de naţie tutsi. Etnia hotu formează pătura de jos a populaţiei. Hotu au propria nobilime – proprietarii a cel puţin zece vaci, dar un aristocrat hotu este inferior unui tutsi de rând. Mai jos de hotu, este poporul de sclavi twa. (Marian Rotaru)

Leave a Comment