Către acelaşi cer ne înălţăm ochii plini de dorinţa de a cunoaşte necunoscutul. Un singur cer privim zi de zi , dar mereu ni se pare altul, în fiecare secundă întinderea albastră ne oferă noi binecuvântări. În orice colţ de lume fiecare om îşi are locul său sub soare. Pentru  fiecare suflet  răsare în fiecare dimineaţă un soare tandru şi măreţ, iar pentru noi românii apare Soarele – Carpaţilor. În toţi anii, aceeaşi munţi, aceleaşi văi şi ape au ţinut frumoasa Românie în braţe.

Tot ce putem vedea cu ochii trupeşti, dar şi cu ochiul sufletului este darul Lui Dumnezeu. Doar El e Cel care ne ţine în palmele Sale şi ne dăruieşte tuturor un colţ de rai pământesc numit: România.

Oriunde aş merge în lumea asta nu voi  găsi un loc mai frumos decât pământul străbun, unde se află vatra strămoşească, unde toate dorurile se anină în vârfurile falnicilor brazi.

România  este  casă şi  pământ, fiind binecuvântarea dată unui popor de oameni gospodari, aici este tărâmul unde s-au născut bunicii, părinţii şi eu.

Peste acest pământ păşesc zi de zi cu atâta drag, dar stau şi mă gândesc că mulţi l-au uitat sau doar puţini îşi mai aruncă gândul la patria mamă. Lumea e tot mai ocupată pentru a  mai avea timp să admire frumuseţile lăsate de Cel Atotputernic.

În sufletul meu se naşte un sentiment de contemplare când oriunde mi-aş ridica privirea aş zări munţii, care se desfăşoară dincolo de graniţele ochiului, sub cerul mare şi impunător mă simt copleşită de imensitatea câmpiilor, de undeva din depărtare pot privi pădurile ca un ţărm îndepărtat, împădurit, iar numai dacă închid o secundă ochii aud susurul apei luminoase, candide şi simt prospeţimea râului ce curge năvalnic din poemul simfonic al pământului.

Pentru o clipă de linişte îmi pun gândurile în mâinile mării şi simt cum aceasta goneşte valurile, de parcă ar fi herghelii de cai albi, cu coamele în bătaia vântului subţire. Dumnezeu a lăsat totul din iubire pentru neamul său. Cu toţii trebuie să gustăm din această iubire necondiţionată şi care ne purifică sufletele de tot ce este rău. Îmi e dor să  văd cum oamenii privesc un răsărit de soare. E un miracol să priveşti cum încetul cu încetul cerul se preschimbă într-o apă care-şi înaltă marginea tot mai sus ca şi când ar fi atrasă de puterea văzduhului, e un tablou mirific, este un sentiment aparte ce te descătuşează de toate grijile să iei parte la răsăritul imens care arde în valurile de foc ale zorilor. Dacă toţi am lăsa pentru un minut treburile cotidiene şi am gusta din tainele naturii, o parte din sufletul  nostru ar fi mai bun, mai cald, mai iertător, astfel am învăţa din legile nescrise ale naturii să devenim mai înţelegători, credincioşi şi mult mai preocupaţi de sufletul nostru.

Dumnezeu a lăsat totul ca noi să ne bucurăm de darurile sale, deci haideţi cu toţii să redescoperim frumuseţile României noastre dragi! (Mihaela IRAVA, elevă)