Nu ştiu cum sunt alţii dar eu când îmi amintesc de vremea copilăriei mele când nu aveai loc să arunci un ac în autobuzele pline de muncitori care mergeau la fabricile oraşului mă apucă toţi dracii când, astăzi, le văd goale puşcă şi pe foştii muncitori înghesuindu-se nu la poarţile fabricilor ci la tejghelele cârciumilor la un pahar de vin la un leu. Vremurile când economia vasluiană mergea ca pe roate au apus demult, iar fabricile au ajuns la fier vechi ori au fost închise şi „conservate” de lichidatori unul şi unul mai meseriaş în a scoate bani din cadavrele fostelor unităţi industriale. S-a vorbit şi s-a scris mult pe acest subiect şi nu mai are rost să ne referim în termeni tehnici la ce şi cum a fost ci să facem o scurtă trecere în revistă a fabricilor vasluiene care au fost şi nu mai sunt. S-a spus că industria grea nu îşi avea locul la noi, pentru că în zonă nu sunt resurse care să fie prelucrate şi cu toate acestea Mecanica Vaslui a fost zeci de ani „jupâneasa” industriei de profil şi locul unde munceau mii de vasluieni care câştigau o pâine pentru alte mii. Perioada de guvernare ţărănistă a declanşat talmeş-balmeşul economic în Zona Industrială a Vasluiului. Clanul din fruntea judeţului acelor vremuri a început să lucreze încet şi eficient la devalizarea industriei şi la îmbogăţirea proprie. Într-o structură piramidală perfectă, puterea de atunci a început măcelul. Consiiliile de Administraţie, Adunările Generale ale Acţionarilor şi Comisiile de Cenzori ale societăţilor comerciale erau înţesate de personaje care nu aveau habar despre industrie ci aveau singurul merit că au lipit afişe electorale cu Emil Constantinescu. Vă reamintim de prefectul de tristă amintire Dumitru Bălţatu, acest „il capo” al clanului de parveniţi care au rupt în două industria vasluiană, de Florin Anicăi pus lup paznic la oi, adică director al FPS Vaslui şi mai sunt mulţi alţii pe care nu îi mai amintim că acum nici usturoi nu au mâncat nici gura nu le miroase. Unii dintre ei au ajuns oameni de afaceri de succes care sughiţă când intră în gura muncitorilor pe care i-au lăsat pe drumuri.

Mecanica a ajuns ruină

„Perla” economiei vasluiene în perioada comunistă, fabrică la care lucrau 10 000 de oameni a juns o ruină. Mai lucrează doar o secţie pe care a cumpărat-o unul dintre mulţii directori pe care i-a avut după revoluţie. Este vorba despre Petru Aniţei cel care a fost directorul general al societăţii atunci când fabricii i-a fost confirmat oficial decesul. Celelalte secţii sunt acum goale sau închiriate unor firme care au făcut aici depozite, gatere sau ateliere de confecţii. Utilajele au fost vândute ca fier vechi. Cele performante şi-au găsit locul în atelierele mecanice înfiinţate de foştii directori ai fabricii. Au fost cumpărate fireşte tot la preţ de fier vechi. Centrala termică a societăţii, ce deservea şi căminele muncitoreşti din Zona Industrială, a fost demolată iar turnurile de evacuare pentru gaze au fost aruncate în aer. Din cei 10 000 de oameni care lucrau aici, acum se mai duc la muncă maxim 100 din care 20 sunt paznici. Mecanica este o ruină tristă ajunsă în timp raiul hoţilor de fier vechi şi gazda şobolanilor şi cucuvelelor.

Moldosin ar putea fi baza de antrenament…

Vecină cu Mecanica, SC Moldosin SA a fost al 3-lea combinat de fibre şi fire sintetice din Europa. Mai mult de 5 000 de oameni lucrau aici la standarde foarte ridicate, fapt pentru care firma vasluiană a primit în 1996 certificat de calitate TUV ISO 9001. Clanul din fruntea judeţului a lucrat şi aici perfid şi meticulos. Vechea conducere a societăţii a fost schimbată cu una numită pe criterii politice şi de aici a început toată horodinca. Au existat numeroase oferte de privatizare din partea unor concerne serioase din străinătate, dar „competenţii” specialişti tărănişti, din clanul celor 15 000 ai lui Constantinescu, nu au găsit pe altcineva cui să vândă Moldosinul decât pe Omar Haissam, care mai târziu s-a dovedit a fi un ţepar şi un terorist. Cei care i-au vândut fabrica nu ar trebui să stea şi să trăiască din dobânzile banilor pe care i-au primit atunci ci ar trebui să îl caute pe Omar şi să-i propună înfiinţarea unei baze de antrenament pentru terorişti în clădirea rămasă pustie. Oare cum ar suna la Moldosin înfiinţarea secţiei Al Qaeda în loc de secţia de fire sintetice, Atelierul Hessbollah în loc de atelierul mecanic central sau pavilionul Hamass în loc de pavilionul Tesa? Lăsând gluma la o parte şi Moldosinul ca şi Mecanica reprezintă o imagine jalnică a ceea ce a fost şi nu mai este.

Hitromul a intrat la apă

Hitromul era unul dintre cei mai mari fabricanţi de materiale izolatoare din România şi cu toate acestea a intrat puternic la apă tot în perioada conducerii ţărăniste. Mai interesant este că la aceată firmă a fost în funcţie de conducere înaltă fostul prefect Dumitru Bălţatu care după ce s-a văzut şef peste judeţ a lăsat-o pe a sa consoartă, Aurica Bălţatu, în scaunul managerial. Au condus aşa de bine societatea că au dus-o voit sau nu la un faliment răsunător. După ani de zile aici a începu să funcţioneze o secţie ce produce polistiren expandat, o secţie şi atât. Familia Bălţatu poate fi mulţumită însă că s-a ales cu conturile babane, cu un căsoi de mai mare dragul şi cu baza de agrement a Hitromului unde cei doi împreună cu vechii tovarăşi de lipit afişe elctorale şi de afaceri necurate stau la soare, dau la peşte şi se trag cu hidrobiciletele. Foştii angajaţi au împânzit Europa la cules căpşuni şi la alte munci grele pe care le fac pe salarii ce reprezintă banii de sifon ai lui Bălţatu şi a clanului său.

Varotex a ramas în chiloţii goi

O altă mare firmă vasluiană ce începuse să funcţioneze chiar foarte bine a fost SC Varotex SA, important producător de tricotaje. Miştocarii Vasluiului o numeau „Chiloţica” după numele unuia dintre articolele de lenjerie intimă ce era fabricat aici. La Varotex lucrau aproximativ 2 000 de oameni care s-au văzut imediat pe drumuri, imediat ce şi aici şi-au băgat coada oamenii de afaceri de acum binecunoscuţi ai judeţului. S-au apucat şi au vândut fabrica pe bucăţi de se ajunsese la situaţii de-a dreptul hilare. O secţie fabrica chiloţi dar trebuia să cumpere elasticul de la o altă secţie, alta făcea izmene dar le trimitea la export cealaltă care fabrica şi cămăşi de corp. Pănă la urmă babilonia s-a terminat, oamenii au plecat în şomaj, conducerea a plecat în vacanţă în ţări exotice iar Varotexul a ajuns obiectul muncii pentru paznicii lui Dumitriu.

Vascovin …cu iz de vin pelin

Brandul numărul unu al vasluiului, cireaşa de pe tort, perla coroanei sau cârnaţul din fasole cum vreţi sa-i spuneţi a fost ani la rând SC Vascovin SA Vaslui. Nu exista colţişor din ţara noastră unde să nu se fi auzit de firma ce producea licoarea ce îi făcea pe toţi cunoscătorii să li se umfle nările şi să saliveze numai cât auzeau cuvântul magic: Vasconi. Adevărată valuta forte pe vremea comunismului, vinarsul Vasconi îşi câştigase renumele datorită echipei de profesionişti ce l-au creat în pivniţele Vascovinului. Schimbarea politică din 1996 a dus implicit şi la schimbarea echipei manageriale ce lucra aici încă de la înfiinţarea firmei. Directorul Ştefan Stan s-a văzut nevoit să plece şi să le facă loc unor fabricanţi de oţet ce erau prieteni la cataramă cu Bălţatu şi Anicăi. Formula magică a lucrat şi aici. În patru ani firma a fost pusă pe linie moartă. A încăput pe mâinile unor oameni care nu au nimic în comun cu tradiţia şi renumele produselor Vascovin şi care mai vând din vinarsul Vasconi pe care l-au moşnetit dar îl prezintă aşa de bine că şi etichetele de pe sticle sunt strâmbe.

Munteniţa …pâine, lacrimi şi ifose

Special am păstrat pentru finalul acestui material cazul fostei fabrici de pâine a Vasluiului, SC Munteniţa SA. Distrugerea sa a avut cel mai puternic răsunet mai ales că a fost vorba de pâinea noastră cea de toate zilele. Pe atunci micii fabricanţi produceau pâine prin garaje şi prin beciuri. Munteniţa era regina panificaţiei judeţene. Societatea a fost privatizată prin metoda MEBO după revoluţie. Începuse să meargă chiar foarte bine şi să producă la un nivel foarte înalt pentru acea perioadă. S-au făcut investiţii mari dintre care amintim numai modernizarea secţiei din piaţa Vidin şi achiziţionarea unei mori de ultimă generaţie. La Munteniţa se câştigau salarii frumoase ce concurau cu cele de la RENEL, lumea muncea şi era mulţumită. La finalul guvernării ţărăniste a venit prăpădul: Munteniţa trebuie vândută cu orice preţ şi nu oricui ci unei persoane despre care vom vorbi pe scurt în cele ce urmează. S-a hotărât ca vânzarea acţiunilor pe care muncitorii şi personalul societăţii le deţineau să fie vândute prin negociere directă. Atunci a început balamucul. Maricica Ioviţă, femeie de afaceri dubioase şi Ali Asralan, reprezentatul Pakmaya în România au început o cursă contra cronometru pentru cumpărarea de acţiuni. Era bestial să vezi gipanele celor doi cum frământau noroaiele pe la Focşasca sau pe la Bălţaţi în căutarea acţionarilor. Babilonia a durat câteva zile. Maricica Ioviţă a văzut că turcul începe să câştige teren şi şi-a dus aminte că ea se trage de „deşte” cu Vasile Lupu, preşedintele ţărănist al Camerei Deputaţilor şi nu necredinciosul care vrea să pună mâinile sale turceşti pe pâinica vasluienilor. Maricica l-a pus pe celebrul Cătălin Ciubotaru sa-i facă o ambuscadă strămoşească turcului într-o patiserie la Tecuci după o urmărire ca-n filme şi să-l convingă prin metode mai rar întâlnite în mediul de afaceri să renunţe. Turcul a renunţat şi a fugit din Vaslui ca Soliman Paşa de la Podul Înalt. Maricica Ioviţă a pus mâna pe fabrică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mute moara la Bârlad şi să le tragă o mare teapă celor de la Banca Agricolă, acum Raiffeissen Bank. După care i-a dat afară pe toţi cei care i s-au opus, iar în continuare a dus fabrica de râpă şi se judecă şi în ziua de azi cu toate băncile şi cu toţi cei care au curajul să spună ceva despre golăniile pe care le-a făcut la Munteniţa şi la Iris. Cert este că din ce a fost fabrica de pâine numărul unu a Vasluiului a ajuns tot o ruină sinistră, cimitir al vechilor maşini ce altădată forfoteau prin oraş şi care acum sunt ale băncilor care se miră neîntrerupt cum au putut să înghită un aşa mare hap de la afacerista de succes Maricica Ioviţă. Ea nu are nicio vină că a fost prietenă şi tovarăşă de afaceri cu clica ce a condus judeţul din 1996 până în 2000, gaşcă ai cărei membri vor trage blestemele oamenilor care au rămas pe drumuri din cauza nesimţirii de care au dat dovadă. (Marius HERMENIUC)