Preşedinte EuroDEMOS, Morel BOLEA – pamflet jurnalistic

Memoria este de genul feminin, te lasă când nu te aştepţi. Cam asta cred că s-a întâmplat cu memoria majorităţii mioritice de când a fost eliberată de „fraţii de la est” şi până în prezent, cu toate că suntem acum în Uniunea Europeană. Dacă până în ’89 ni se spunea că am trăit 25 de ani “o epocă de aur”, putem spune cu tot hazul că ne îndreptăm acum spre 21 de ani de „epocă a ridicolului”. Ridicolul, conform DEX, este „ceva care stârneşte râsul sau batjocura, este caraghios, este vrednic de râs, absurd etc”. Având în vedere că ne-am adus aminte ce este ridicolul să ne amuzăm împreună de epoca ridicolului pe care o trăim. Dacă ne punem în mişcare mintea şi folosim cu obiectivitate măcar un neuron ce vedem cu uşurinţă? Momârlani şi ţopârlance cu un aspect şi un limbaj ce frizează ridicolul în maşini bengoase, în vile somptuoase, ce sunt promovate cu tupeu ca VIP prin politici poreclite „de imagine” la fel de ridicole ca şi protagoniştii lor. Ce mai vedem? Ghiolbani politici care se poartă ca nişte gorile cu cei care i-au ales pentru că, prin tradiţia familiei de provenienţă, atât au putut fi învăţaţi în perioada alăptării. Ce poate să fie mai ridicol decât să îţi alegi constant ca reprezentanţi ai intereselor tale indivizi care îţi zâmbesc câteva zile o dată la 4 ani după care te uită. Dacă eşti naiv şi te duci la ei nemulţumit după ce i-ai ales, te scuipă în cap pentru că ştiu că eşti un uituc cu slăbiciune la zâmbete. Ce este mai ridicol decât să te plângi că îţi merge rău după ce nu te interesează să îţi meargă bine? Este ridicol să vezi că nimeni nu mai ştie care este deosebirea dintre un sclav şi un salariat sau dintre un stăpân de sclavi şi un patron. Toţi fac filosofia „aruncatul pisicii moarte în grădina vecinului”. Auzim în ultima vreme vorbindu-se de sclavie şi de stăpâni de sclavi în formule jenante pentru cine le ştie înţelesul. Stăpânul de sclavi, pentru cine a uitat, era o persoană cu multe obligaţii faţă de aceştia. El trebuia să le asigure sclavilor, pentru a fi buni de muncă şi nepericuloşi, masă, casă, haine, încălţări, posibilitatea de înmulţire şi câţiva bănuţi ca recompensă pentru credinţă. Altfel sclavul se putea răscula şi tăia puţin gâtul stăpânului şi familiei acestuia după cum mai menţionează istoria. Este caraghios cum nimeni nu spune că epoca totalitară ca mod de viaţă a celor mulţi seamănă cu epoca sclaviei chiar dacă era justificată cu argumente filosofice elaborate denumite „politici populiste”. Ce aveau mioriticii până în ’89 asigurat? Obligaţia de a avea serviciu ca să câştige un salariu pentru a nu face puşcărie. În rest, primeau casă, masă şi aproape totul era asigurat de stăpânul comunist având ameninţarea unor sancţiuni dure dacă încearcă să fugă de pe moşia numită lagăr socialist. De aici şi reflexul mioriticilor de a căuta stăpân şi în democraţie, în loc să fie interesaţi de cum funcţionează o societate democratică pentru a trăi o viaţă îmbelşugată ca şi cei din occident. Mioriticii visează obsesiv la serviciu, salariu mare şi eventual muncă deloc pentru că toţi, după o imaginaţie bolnavă despre democraţie, sunt nişte „domni”, nu-i aşa? Serviciul, conform DEX este o „formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva”. Salariul, ca să râdem, nu poate fi mare pentru că istoria spune că reprezintă un supliment la soldă (plata serviciului) în sare. Este ridicol să constaţi că toţi au uitat ce înseamnă denumirea de serviciu şi cea de salariu. Să ne aducem aminte că numele de „salariu“ vine de la „sare“. Adică în trecut pe lângă solda cuvenită, în timpul serviciului militar, soldaţii români primeau “salarium”, adică o cotă de sare (din latină – sale). Pentru că trăim o epocă a ridicolului la toate nivelele sociale putem trage şi această concluzie hazlie. Dacă salariul înseamnă cota de sare, faptul că s-a micşorat este un gest de maximă responsabilitate pentru sănătatea oamenilor. Din cauză că s-a mâncat prea multă sare vedem că sunt foarte mulţi oameni bolnavi. Nu se spune şi la televizor că excesul de sare şi grăsimi dăunează grav sănătăţii? Şi atunci de ce aşa de mulţi ţipă că nu le ajung banii de sare. În mod normal, dacă nu am trăi în epoca ridicolului, părinţii, profesorii, politicienii şi prea bogaţii (spiritual) preoţi ar trebui să le spună permanent copiilor, nepoţilor şi eventual uitucilor adulţi, să fie interesaţi să afle cum funcţionează mecanismele bunăstării democratice pentru a o duce bine, nu să fie obsedaţi de sare. În 21 de ani, dacă nu eram ridicol de uituci, realizam că au dispărut stăpânii comunişti care ne obligau să avem serviciu. În ţările cu tradiţie democratică cetăţenii fac totul să se înţeleagă între ei, se implică în rezolvarea problemelor comune şi sunt interesaţi de tot ce i-ar ajuta să o ducă mai bine. Toţi ştiu, în statele democratice, că numai prin implicare şi înţelegere pot să prospere pentru a-şi trăi scurta viaţă în libertate şi bunăstare. În concluzie, decât să perseverăm în absurd promovând în continuare oameni necalificaţi şi neperformanţi ca să avem pe cine da vina că o ducem prost, mai bine ne-ar interesa să ne înţelegem între noi şi să folosim libertăţile pe care ni le oferă cu generozitate societatea democratică. Dacă vrem să ieşim din epoca ridicolului şi sărăciei forţate, trebuie să acceptăm că democraţia nu funcţionează dacă oamenii nu se înţeleg între ei, nu sunt interesaţi de tot ce se întâmplă în jurul lor şi nu sunt deschişi pentru orice idee sau pregătire care poate să contribuie la bunăstarea vieţii lor. Dezbinarea, bârfa şi ura au fost armele sclavagismului modern de tip socialist. Dacă nu am fi trăit cu pasiune stupidă „epoca ridicolului”, am fi acceptat până acum că democraţia nu funcţionează cu obiceiuri totalitare. Sau poate le convine la cei mulţi cum o duc şi atunci şi pamfletul acesta se încadrează perfect în „epoca ridicolului” aşa cum responsabilitatea implicării şi înţelegerii pentru a o duce bine este valabilă pentru alţii.