Google

Editorial/Pierdut demnitari, îi declarăm nuli

Written on:August 30, 2015
Comments
Add One

iohanisDacă ar fi să ne caracterizăm cât se poate de scurt, dar în același timp complet, starea, aceasta ar fi absența continuă. Începând cu politicul.

Nu avem azimut, aflându-ne, mai ales după alegerile prezidențiale de anul trecut, într-o formă permanentă (pe care eu o consider criminală) de lipsă a oricărui gen de management politic și implicit statal.

Avem un președinte absent din toate punctele de vedere. Practic, după iarna lui 2014, ne-am ales cu un post vacant pe care teoretic figurează o persoană aflată mereu oriunde `n afar\ decât acolo unde ar trebui să fie.

Guvern nu mai avem demult. Nu că înainte de Klaus Iohannis l-am fi avut. Ca și în cazul președintelui, avem un Guvern care și-a încetat existența din momentul numirii sale.

Scuzele sunt eternele neînțelegeri între “palate” și, mai ales, valul de justițiarism la adresa puternicilor țării, care, chipurile, i-a împiedicat să facă ceea ce oricum ar fi trebuit să facă și dinaintea lui și în timpul lui și după el.

Parlamentul din republica noastră semiprezidențială sau semiparlamentară, încă nimeni nu s-a dumirit și nici nu s-a hotărât asupra ei, joacă rolul de perpetuum mobile cu două spețe distincte.

Una și cea mai importantă este executarea ordinului politic pe linie de partid sau mai ales grup (sic?!) în condițiile în care nici cu existența reală a partidelor din România nu s-a ajuns la pace și la o rezoluție.

Și pentru că de la partidul unic încoace (PCR şi FSN=veșnic love!) s-a creat impresia că am avea partide, a venit Klaus Iohannis, omul niciunui partid,  un neom politic, președintele nimănui, nici măcar al României, pe post de dezintegrator care să ne arate că în România nu au fost și nici nu sunt partide politice. Asta ca să lămuresc și discuțiile și căutările multora asupra rolului lui Iohannis. Nu este decât unul singur. El este barometrul unei politici fictive și cel care a primit sarcina să demonteze construcția aberantă care s-a numit politica românească. De aceea, el nu a venit nici să stea de vorbă cu noi, nici cu ei, nici să se arate, ci doar să transmită ceea ce ștafetarii politici trebuie să facă înainte de a dispărea.

A doua speță este Europa, care nu întârzie niciodată în a ne arăta lista de sarcini ce trebuie executate contracronometru.

Se poate observa, destul de limpede cred, că problemele noastre nu se regăsesc nicăieri. Mă refer la noi, cetățenii de rând, fără demnități în stat, dar cu responsabilități sporite, mai exact, taxe și impozite cat mai multe.

Să explicităm, in condițiile în care se spune că legile ar fi făcute în avantajul nostru, acești cetățeni despre care vorbeam mai sus.

La prima vedere, avem Codul Fiscal a cărei singură importanță rezidă tocmai în cele două spețe descrise anterior. Nicidecum în bunăstarea noastră sau a țării noastre, așa cum spun sau mai tind unii naivi s-o mai facă, ascultând ritorii de la tv care se întrec în a preamări acest simulacru electoral.

Ar mai fi, dacă primul exemplu nu a convins încă (mai simplu și mai pe față de atât nici că se poate!) legea salariilor demnitarilor. Lege care vine pe un fond economic mondial dezastruos și în oglindă cu restul de nenorociri care ne-au tot lovit și continuă să o facă. Cum de secetă nu s-a ocupat și nu se ocupă nimeni, de salariile altor categorii sociale se ocupă doar ca să se evite grevele și să se pregătească viitoarele campanii, politicul se ocupă, cum altfel, dacă nu de el, de concedii, de case și, în general, de tot ce îi trebuie să îi fie bine.

Așadar, unde ne aflăm? În ce moment și ce se întâmplă? Că bâlciul electoral a fost deja inaugurat și caravana stă să pornească.

Noi, real, pe unde ne mai aflăm? Că tsnunami-urile economice ne lovesc, de refugiați este plină Europa, prețurile cresc, bursele se prăbușesc și nici natura nu mai ține cu noi, iar peste tot se prezintă că singurul loc în care ne-am afla ar fi în vacanțe. Bineînțeles, în frunte cu președintele, Guvernul și Parlamentul.

Problema este că lor le dă mâna. Nouă ne-o dă? Și cine ne-o dă?

Deci, cine ne conduce? Nimeni.

A, ba da, am făcut o eroare. Se numește că ne conduce Gabriel Oprea. Personajul care nu a plecat și nu pleacă nicăieri, pe care îl găsești tot timpul în ședințe extraordinare și care ține loc peste tot și pentru toată lumea, chiar și pentru România dacă i-am lipi un afiș pe piept și l-am ruga frumos să o facă. Un personaj al cărui singur rol este să arate cât se poate de exact starea de acum a politicii, a guvernării și a poziției noastre în raport cu întregul context mondial.

Revenind totuși la lucrurile serioase. Cine ne conduce? De ce? Către ce?

Cu siguranță, se impune deschiderea oficială a sezonului de căutări.

(Marina ENE)

Leave a Comment