Google

Editorial/Lucrul prost făcut, Adam Puslojic şi pierderea himenului de fată

Written on:December 15, 2014
Comments
Add One

protest ne ati furat cu totulAuzeam în copilărie şi de la Mama şi de la Tata că prostia-i mare cât casa sau cât satul. Acum, că satele sau mai subţiat înseamnă că prostia-i mare cât oraşul, cât capitala – acolo fiind chiar mai mare concentraţie şi împuţire de la cap. Nu o vedeam, nu o înţelegeam. Acum o văd şi în Bârlad, în panouri mari publicitare şi mă resemnez că nu le văd şi că nu le înţeleg. Prostia-i mare cât casa! De ce şi în numele cui atâta risipă de materiale, de energie electrică si umana? Cred că tot prostia cea mare cât casa poate să ne dea un răspuns. Văd candidaţi la preşedinţie pe stâlpi – pe care noi plătim o taxă în plus – îi folosesc ei, în haine de miri şi câinii care îşi delimitează teritoriul cu jeturi de urină. Opoziţia, dacă mai există, este jumulită şi aşteaptă să-i crească tuleile puterii băloase şi urât mirositoare ca jetul canin. Rezistă doar prin locuri dosnice şi josnice. Geoană şi Vanghelie au deschis gura până la urechi, dar nu în rânjet, ci în adevăruri nespuse la timp. Becalizaţi, draconizaţi la extremis. Concurenţa taie chitanţe berechet. Nici la stânga, nici la dreapta – centrul este în travaliu şi în chinurile facerii. Se amestecă între ei să iasă cacealmaua derutei, a manipulării şi a lucrului prost făcut. Nicio metaforă pertinentă şi pragmatică, niciun mesaj – fie el şi ideatic – despre progres şi demnitate umană. Nimic despre bunătate, dreptate şi respect, nimic despre bunăstare şi libertate care parcă au căpiat şi au luat-o pe căile întortochiate ale Domnului, Domnilor!…

Recitesc, nu mai ştiu a cîta oară, pe Adam Puslojic, cu cartea Apa de băut, Editura Univers, Bucureşti, 1986, tradus de Nichita Stănescu şi Ioan Flora şi ilustrat magistral şi măestros de Mircea Dumitrescu. Îl recitesc cu ochii minţii de acum şi-l găsesc „întunecos ca întunericul” şi luminat ca lumina. Îi găsesc punctele de sprijin „sau poate nici atât” acestea neexistând din lipsă de gravitaţie. Îşi îndeamnă iubita sau poate vine fără îndemn: „Imperiul meu de animale, vino,/ intră, păşeşte în mine şi tolăneşte-te,/ zboară cu aripa şi cu glasul cântă/ şi cu atingerea atinge-mi sufletul”, ca: „în zori priveghetoarea va cânta cât două priveghetori” cat o infinitate de privighetori. Doamne, câtă poezie într-o minte omenească, Doamne, cât omenesc divin poate curge în poezie. Imploră pe Dumnezeu până devine Dumnezeu şi: „Fie-ţi chipul de pâine,/ pentru copiii noştri,/ chipul tău (pâinea aceasta) fie conturul nostru./ Frumuseţea ta, cea mai necesară e a flămânzilor, Doamne”. Măreţia poetului nu are margini, adică mărginire sau poate nici nu trebuie să aibă margini. Este plus şi minus infinit ca si timpul, ca si spatiul, ca si umbra care nu se termina niciodata, este alfa şi omega: „De aceea, ascultă şi priveşte/ precum lacrimile acestea/ care umblă cu mine”. Cu fiecare poem, cu fiecare sclipire insistentă, poetul Adam Puslojic sparge obtuzitatea lumii şi aduce soarele de oriunde ar fi, Domnilor!…

Groapa de var: Am înghiţit/ tot albul/ din groapa de var/ a şcolii primare/ apoi/ au venit/ zăpezile/ an după an/ ca o perpetuare/ a morţii/ prima dragoste/ albă/ lăptoasă/ şi sclipitoare/ ca zăpezile/ le văd/ cu alţi ochi/ ani după ani/ îl văd/ pe Ion/ în Liviu Rebreanu/ cum văd/ tristeţea/ Geniului pustiu/ în Mihai Eminescu// Satul/ aşezat/ pe mai multe/ cocoaşe de deal/ trimite/ fuioare de fum/ către cer/ amestecate/ cu sentimente/ de oameni/ fuioare/ de suflete/ care se zice/ că urcă la cer/ propulsate/ de o viaţă/ trăită/ în pripă/ netrăită/ transfigurată/ transcedentală/ de varul/ nestins/ de la şcoala primară/ unde/ lupta de clasă/ înghiţea/ manifeste/ nemestecate/ ca o scofală// Zăpezile/ îşi scriu poemele/ cu alb/ pe acoperişuri/ pe oameni/ care pun/ pădurile/ pe foc/ cu cântec/cu tot/ şi le trimit/ cerului/ cu fuioare/ de alb/ că nici cerul/ nu se mai distinge/ de atâta alb// Din insectar/ am lăsat/ toţi fluturii/ să zboare/ şi erau albi/ ca şi poemele/ nescrise/sau care se/ zbuciumă/ în manuscrise// Atât de mult/ alb/ că nici/ oamenii de zăpadă/ nu se disting/ le aud/ respiraţia/ de alb/ de-atâta alb/ şi ugerele/ vacilor/ sunt albe/ şi merg/ în pas/ de gală/ în pruncii/ albi/ din pântece/ albe/ în ţâţele/dalbe/ ce te absoarbe/ şi te-n/ potloage/ şi te-n/ zăloage/ până şi întrebările/ pe care le puneam/ primeau răspunsuri/ albe/ şi cărţile nescrise/ se burduşesc/ de alb/ iubita/ îşi prelungeşte/ trupul spre mine/ cu trupul/ pe trupuri călcând/ căldura adâncă/ cu gângurit/ de alb/ în scoica ochilor/ perpetuării/ urechilor/ năvălea albul/ în avalanşe/ de alb/ viscol/ cu urcare/ şi cădere/ de tensiune/ pe care/ n-am să-l pot/ tălmăci/ niciodată/ cine a inventat/ iarna/ a inventat/ moartea/ albă/ cu legănare/ dalbă// Îţi aminteşti/ cum pocnea/ pădurea/ în vatră/ şi tu dezbrăcată/ pierdeai/ himenul de fată/ din tine/ ieşeau/ flăcări/ albe/ şi flori/ dalbe/ dulăii de vată/ împurpurată/ încrâncenată/ gerul alb/ picta geamurile/ şi le punea/ vitralii/ ţineau/ câteva zile/ până venea/ soarele/ să le ducă/ pe partea cealaltă/ a pământului/ însetat de alb/ de vitralii/ şi totul intra/ în travalii// În cer/ stelele/ meteoriţii/ au muzică/ albă/ neprihănită/ acolo/ nu umblă/ păcatul viclean/ pământean/ unde/ pe salteaua de paie/ iubita ma-ndoaie/ şi mă-nconvoaie/ până pruncii/ gânguresc/ în copaie// N-am astâmpăr/ şi m-apuc/ de cântec/ domesticesc/ zăpada/ oamenii de zăpadă/ îmi îmbrăţişează/ iubita/ şi-o fac albă/ zgomotul alb/ stârneşte/ cocoşii de tablă/ adormiţi/ pe acoperişul alb// În unghere/ de vis/ nu mi-ai promis/ că mă faci/ paradis/ trupu-n/ zăpadă ţi-am pus/ şi te-am albit/ cu trupul meu/ de om de zăpadă/ şi te-am pătruns/ ca o prelungire/ de alb/ lăptos/ şi vâscos/ ca o luptă de clasă/ ieşită pe dos/ şi de prisos// Îţi întind mâna/ şi te ridic/ de pe trupul tău/ nu vreau să abdic/ văd în zăpadă/ trupul tău rinduit/ de viaţă/ şi moarte/ fără zenit/ de fereşti/ înoptate/ halucinante/ de mirtul/ tău/ zmeuit/ fără-nceput/ fără sfârşit// În sclavia clipei/ chinuit/ de-ntrebări/ tot albul/ din lume/ te învaţă/ să mori/ din urmă/ ştafeta/ în placentă/ de alb/ mai mestecă-n/ groapa de var, Domnilor!… (Chiriac SAMOILA-Tara de Jos Barlad)

Leave a Comment