Google

Editorial/Lecţia de admiraţie: Dorina Stoica. Cărţi, autori, sentimente

Written on:September 21, 2014
Comments
Add One

cartiPe Dorina Stoica am cunoscut-o în Casa roşie a lui Mihai Eminescu într-un prezidiu (!) de carte:

“Sub semnul dăltuirii în piatră” (Rodul pietrarilor din Scheia, Iaşi), autori: Vasile Gr. Slabu şi Marcela Gh. Slabu, editura Sfera, Bârlad, 2014, despre care am să scriu la vremea inspiraţiei şi aducerii aminte. Atunci, Dorina Stoica mi-a atras atenţia în mod special, am admirat-o şi se pare că nici eu nu am fost mai prejos, expunându-mă. Vorbea de fântâni, de izvoare de fântâni, despre cumpănă dintre cer şi pământ şi de cercurile astrale şi ancestrale din apă care îmi sfărâmiţează chipul şi iarăşi şi iarăşi mi-l întregeşte ca un joc de domino barbar de pasăre Pheonix. Cunoscund-o la chip şi la suflet am îndrăgit-o în taină, cum taină se numeşte şi îndrăgirea de Dumnezeu. Apoi am cunoscut-o în “braţele” tânărului aspirant la poezie, Dorin Mârzac – care o plimba de la Biblioteca municipală “Stroe S. Beloescu” la casa sa din bulevardul Primăverii. Firesc şi nefiresc este vorba de cărţile sale, multe, am auzit. Dovadă că a îndrăgit-o şi el şi a pus-o la suflet. Eu nu mai împrumut cărţi pentru că am citit aproape toată “municipala”, toată Casa de cultură a Miluţei Tămăşanu, tot Clubul de la “Rulmenţi” al Cezarinei Târziman, toată “Şcoala unu” a Veronicăi Caminschi. Atunci erau bibliotecare încântătoare şi dăruite cărţii şi cititorilor. Deja aveam eu cărţi într-un apartament de două camere, dat de comunişti, unde nu-şi mai găseau locul şi tihna nemuririi. Da, divaghez ca un bezmetic căruia îi este frică şi îndurare de subiectul care l-a abordat. Ieri, pentru că ieri este mai mult decât mâine, o reîntâlnesc pe Dorina Stoica vorbind despre o carte lansată cu portret ca şi cum autoarea ar fi dusă o fugă la cele veşnice, aceasta fiind cu treburi existenţiale dincolo de Oceanul Atlantic, de unde a venit nobila mămăligă la noi. A scris cartea “Cu gust de infinit. Salcâmi în floare”, vol.I, editura Napoca Nova, 2014, Cluj-Napoca şi autoarea poartă numele Elena Angheluţă Buzatu. Pe manşete şi coperta IV, multe, prea multe elogii pământene care acoperă copios valoarea şi nonvaloarea cărţii. Într-un samoilism zic: ce-i mult strică, ce-i puţin nu-i deajuns, domnilor!… Am ascultat-o din nou pe Dorina Stoica, cu atenţia cu care am fost în stare şi cu sufletul larg deschis, vorbind de cărţi. Am simţit că vorbeşte despre fântâni, de fântânari şi izvoare, toate intrate glorios în jocul nemuririi şi dăinuirii noastre pe pământ. Probabil că nu întâmplător Înţeleptul a zis: să faci o casă, să zideşti o fântână, să pui un pom sau o pădure, aş adăuga eu, obraznicul şi puţin înţeleptul, să scrii o carte (sau o bibliotecă), să faci un copil (sau o creşă). Cred că acesta este rolul şi dumnezeirea noastră pe pământ. Am plecat de la Casa de cultură George Tutoveanu cu un bidon de vin, roşu ca şi imima celui ce mi l-a dăruit, Nelu Simion, pe care îl ştiu de când am scris prima poezie adevărată şi care, împreună cu preşedintele Constantin Costin, m-au trimis la toate festivalurile, de la care am venit cu premii şi chiar cu Marele premiu-de la un festival de la Piteşti, unde preşedintele juriului era Ion Dodu Bălan. Admiraţia cu Nelu Simion este de ambele părţi, mai ştiu că mă citeşte săptămânal în Informatorul Moldovei care se vinde în două ţări, adică şi în Republica Moldova. Da, am plecat cu un bidon cu vin şi cu mintea tulbure de la alt vin turnat cu dărnicie şi pricepere de Adrian Ailoaiei-un rapsod “bătut” din palme de publicul bârlădean. Am mai plecat, dar cine ştie dacă am plecat? cu un braţ de cărţi care mai de care mai colorate, una primită solemn şi cu autograf de la Dorina Stoica, pe care o învârt în aceste rânduri până îi merg fulgii. Cartea, pentru că este carte, se numeşte: “Raiul în care am fost” (frumos!!!), editura “Sfera”, Bârlad, 2011, alta de la Adriana Auraş, profesor, pe care n-am scăpat-o din ochi nicio clipă şi care a intrat în mine cu trup şi suflet cu tot. Cred că a recitat în limba lui William Shakespeare, din cartea cu pricina, lansată, dar care nu a ajuns încă la mintea şi la inima mea. Cartea dăruită este gigantică, 447 pagini, care, la prima vedere şi răsfoire, este un album de familie, cu pozele autorilor viu, prea viu colorate şi cu multe, multe titluri academice. Ce mult ar fi făcut banii risipiţi unor copii care se zbat între viaţă şi moarte în spitalele politicii şi democraţiei noastre! Altă carte mi-a fost dăruită, rupând din protocolul autoarei, de prof. Mariana Sava, bibliotecara dăruită a “casei”, gazda bună şi primitoare care a făcut această sărbătoare a cărţii, dimpreună cu Asociaţia “Artă, tradiţie, cultură” a Vioricăi Ghenghea, pe care o invit urgent şi obligatoriu, la un curs intensiv de limbă română, oratorie si chiar lecturi suplimentare. Da, Dorina Stoica, Raiul cred că este copilăria unde sunt şi mere şi şerpi care cred că s-au astâmpărat odată cu păcatul primar şi neizgonirea noastră din Raiul suprem. Glumesc cum şi autoarea îşi permite gluma în cartea pomenită, căci poetul Simion Bogdănescu, care o prefaţează, zice: “Atitudinea în faţa vieţii copilăreşti e când nostalgică, serioasă, cu secvenţe creştin-ortodoxe, când hazlie ca să tempereze gravitatea prin umor”. Dacă umor nu e, nimic nu e-zic eu într-un alt samoilism. Poetul mai zice “meritoriu” cu îngăduinţa meritată. Eu admir aducerea aminte, meticulozitatea şi filigramul scrisului. Înţeleg că viaţa i-a dat multe şuturi, cum ne dă fiecăruia, dar a ştiut să se ridice, dârz şi să prindă orizontul a noi şi noi răsărituri. Povestirile sale sunt astrale şi ancestrale-cum îmi place să spun-care te răcoresc cu vocaţia izvorului şi cu ochii lui Dumnezeu, mari şi tineri, aţintiţi asupra noastră, cum zice Dorina Stoica: “În serile de vară când privesc cerul, încerc să număr stelele şi-ntruna greşesc, o iau de la capăt până când obosesc”. Raiul în care a fost Dorina Stoica, am fost cu toţii, dar câţiva din literatura lumii au ştiut să-i dea umbra cărţii şi netrecerii fireşti sau nefireşti, peste apele viclene ale Lethei. Rar citesc prefaţa unei cărţi, care de multe ori îmi fură savoarea, dar mi-a sărit în ochi o “aşchie” spusă de poetul Simion Bogdănescu, care citindu-l, l-am îndrăgit mai mult, dar cine ştie până unde duce îndrăgirea?, până sentimentele se vor face praf şi pulbere, obligatoriu, de stele sau cristal cum zice un mare poet al lumii. Zice: “Atitudine…şi haz”. Nu l-am crezut şi am zis că e un gest complezenţial. Citind cartea m-am edificat şi cred că Dorina Stoica a început să prindă taina literaturii cu mintea şi inima întreagă. Zice în povestirea “Aparatul de fotografiat”, p.57: “A doua zi, tata a mers cu aparatul de fotografiat la reparat şi mulţi ani nu am înţeles cum s-a putut strica acesta doar prin simpla ridicare a capacului cutiei”. Toate povestirile curg asemenea celuloidului din aparatul de fotografiat, curg emoţionant şi cred că aceasta este taina scrisului cărţii. Nichita Stănescu mi-a spus adesea: “Miră-mă!”. Pe mine, sincer, Dorina Stoica m-a mirat şi o aşez frumos în cutia de valori a inimii, doar dacă aceasta există. Autoarea are zel şi putere de muncă, are talent şi alergare de maraton. Mi-a zâmbit prefăcut şi stins, dar mi-a zâmbit: “Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza încă nu-i pierdută”.- spune William Shakespeare în Othello. Am scris despre un suflet fără astâmpăr, un surâs zgârcit şi foarte puţin despre carte, Domnilor!… (Chiriac SAMOILA-Barlad)

Leave a Comment