Google

Din lume

Written on:July 6, 2014
Comments
Add One

Coperta volum Sahara Necun copyZaharurile se găsesc la tropice în cele mai variate alimente. Sarea este rară. Negrii din tribul kim trăiesc în patru sate din sudul Ciadului. Cultivă mei african, orez şi taro, legumă cu tuberculi bogaţi în amidon. Sunt pescari şi olari. Le-au adus faima pelerinele de ploaie şi caramelele. Pelerinele le împletesc din paie de mei cu atâta măiestrie încât sunt impermeabile. Caramelele se fac din seva palmierului borassus aethiopum, numit de coloniştii francezi, palmierul ronier. Seva dulce este fiartă până se obţine un sirop concentrat. Acesta pus în forme este caramelizat la foc mic. Bomboanele au culoare alb cenuşie. Oamenilor tomarahos din regiunea Alto Paraguay li se spune indienii de miere, pentru că principala lor îndeletnicire este să adune rodul stupilor sălbatici. Pentru aceasta cei câteva zeci de bărbaţi ai tribului se caţără în copaci înalţi, înfruntă şerpii şi agresivitatea albinelor. Strâng 5000 de litri de miere pe sezon. Uzbecii îşi asigură zahărul din caise. Cultivă un soi ale cărui fructe sunt lăsate să se stafidească în copac. Produsul se cheamă kuraga. Africa ecuatorială are comori demne de peştera lui Ali Baba. Două exemple. Fosta colonie Congo Belgian exporta anual 12000 de tone de copal fosil adunat de negri bob cu bob din junglă. Arborele de copal a dispărut de multe milenii, dar boabele de răşină aromată au rămas peste tot. Copalul şi kauri, răşina fosilă din Noua Zeelandă, se folosesc în industria lacurilor şi în parfumerie. Regatul nigerian Igboland este patria nucilor de kola. Până în 1903 s-a preparat coca – cola originală, din nuci de kola, frunze de coca culese în Anzi şi gumă arabică recoltată în Sudanul Anglo – Egiptean. Aceeaşi Africă ecuatorială nu are însă niciun gram de sare. Puţină se extrage din lacurile sărate, chotturile, aflate în Fezzan, Tunisia, Algeria de Sud şi Maroc. În deşertul Kalahari din sudul continentului se găseşte halit, o sare amestecată cu argilă, valoroasă nutritiv.

Producători şi comercianţi de sare sunt beduinii, zugrăviţi de Mihai Gheorghe Andrieş în volumul “Sahara Necunoscută”. Pun la evaporat apa din chotturi în vase cilindrice şi obţin batoane de sare. Cu sarea încărcată pe cămile traversează Sahara ca să ajungă la jungla ecuatorială. Drumul durează câteva săptămâni, timp în care, zi de zi, înfruntă căldura deşertului cu un singur litru de apă, băut dimineaţa tot odată. La liziera junglei fac schimb cu negustorii arabi originari din Zanzibar. Pentru sare iau piei, fildeş, cornuri de rinocer şi mirodenii pe care le vând în pieţele din Algeria de Nord şi Maroc. Arabii duc sarea triburilor de negri, care o consideră delicatesă. O înghit cu pumnul. Pentru negri este totodată monedă de schimb şi dar nepreţuit, afirmă autorii, de la Elisee Reclus şi până la Nicolae Coman, căruia îi datorăm volumul “De la Atlantic la Oceanul Indian” dedicat expediţiei romaneşti transafricane din anii 1970 – 1971. Cei mai conservatori beduini sunt tarabinii care locuiesc în Neghev şi Sinai. Neghevul este alipit la Israel în 1954. Încercările statului evreu de a sedentariza tarabinii în localităţi moderne au eşuat. De fiecare dată ei au preferat corturile, în locul caselor. Israelul, stat tipic capitalist, cuprinde înlăuntrul său comunităţile colectiviste denumite kibutzuri. Mulţi evreii bârlădeni, pe vremuri redutabili prăvăliaşi pe strada Strâmba, care ieşeau în drum ca să invite muşterii, s-au aşezat în kibutzuri. Membrii colectivităţii au în proprietate comună exploataţii agricole şi fabrici alimentare. Primul kibutz a fost înfiinţat în 1882 de evreii veniţi din Moineşti, judeţul Bacău. Comunitatea, situată în Galilea, se cheamă Pina Ros. În prezent există 270 de kibutzuri. Acestora li se adaugă 100 de kibutzuri urbane, care nu desfăşoară activităţi lucrative. Sunt asociaţii de familii care se într-ajutorează reciproc pe baza unui fond financiar comun. Folosesc împreună facilităţile gospodăreşti, precum centrale termice, spaţii de agrement, garaje, magazii, grădini, bucătării, ateliere, debarale, spălătorii etc. Inspirate de kibutzurile urbane sunt comunităţile cohousing apărute în Danemarca anilor 1960. Fiind economice pentru treburile casnice, cohousingurile s-au extins în Germania şi SUA. Ideea este promovată de arhitecţii Charles Durrett şi Kathryn McCamant prin cartea „Cohousing.O abordare contemporană a locuinţelor” şi de Graham S. Meltzer în volumul „Comunităţi durabile. Să învăţăm de la modelul cohousing”. În Israel există magazine alimentare de stat, mai ieftine decât cele private. Menţin la un nivel acceptabil preţurile alimentelor şi aduc venit la buget. Produsele uzate nu se aruncă la fel ca în Occident. Atelierele de reparaţii sunt susţinute de stat. Israelenii şi germanii preferă produsele lor. Cumpără un produs străin, numai dacă sortimentul indigen lipseşte sau nu este de calitate. Apa geotermală este aurul Islandei. Graţie apei calde islandezii cultivă ieftin în sere citrice, viţă de vie, bananieri, legume, cartofi şi flori. Băutura lor naţională este vinul din cartofi. Reţeta cuprinde cartofi, malţ de orz, stafide, suc de portocale şi drojdie. Tot mulţumită apei geotermale, insulele Feroe produc banane în sere. Islanda face bani vânzând apă de izvor în Germania. Japomia importă apă de izvor din Noua Zeelandă. Aerul pur din Alpii Japoniei este îmbuteliat şi vândut cu porţia locuitorilor din Tokyo la automate stradale. Arhipelagul Tokelau din Pacific este un protectorat neozeelandez, alcătuit din regatele Atafu, Nuku-nonu şi Fakaofo. A concesionat domeniul de internet Olandei, redevenţa încasată asigurând o şesime din PIB. “Frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate”. Cugetarea apare în romanul “Numele Trandafirului” scris de Umberto Eco. (Marian Rotaru)

Leave a Comment