Google

Crimeea – dreptul istoric sau al forţei?

Written on:April 21, 2014
Comments
Add One

putin copyFiecare naţiune, care îşi poartă povara istoriei în fibra interioară, îşi urmăreşte obiectivele cu o încrâncenare a cărei intensitate este determinată de mersul vremurilor şi, mai ales, de forţa prin care, ea însăşi, poate influenţa cursul acestora. Excepţia o constituie naţiunile tinere, fără rădăcini milenare, ce devorează senin prezentul, concentrându-se doar pe nevoia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale indivizilor din lăuntrul graniţelor statale. În Europa nu putem vorbi de naţiuni tinere, toate având o istorie de măcar un mileniu pe continentul omului alb, creatorul şi furnizorul eficient de civilizaţie şi dezastre, oferite cu altruism întregii lumi.Vântul uscat de la Răsărit a adus pentru europeni, chiar de la începutul Anului Calului de Lemn, o pulbere fină de întrebări legate de şahul geopolitic dintre Vest şi Est, dintre Occident şi Federaţia Rusă. După fumigena din Kiev, miza, cum se ştie, a fost, într-o primă etapă, Crimeea, apoi (posibil) întreg destinul Ucrainei, despre a cărei istorie, fapt îmbucurător, mulţi dintre noi am învăţat câte ceva în ultimile luni.Şi totuşi, cine are dreptate? Rusia, care, la limita dintre democraţie şi forţă, a anexat un teritoriu ucrainean, Crimeea, profitând de tulburările de la Kiev, sau Occidentul care a condamnat iniţiativa Kremlinului de a se amesteca în treburile lăuntrice ale unui stat suveran? Care drept are întâietate, cel dobândit de Ecaterina a II-a, în iulie 1774 – când, în urma Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, Imperiul Rus a obţinut de la Poarta Otomană protectoratul asupra Hanatului Crimeii, provincie pe care o va anexa oficial în 1783 – sau dreptul Ucrainei, moştenitoarea Crimeii în urma decretului lui Hruşciov din anul 1954, când peninsula a trecut de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană?!? Ar avea vreo importanţă faptul că decretul din ’54 nu modifica, în esenţă, configuraţia Uniunii Sovietice, fiind, în contextul respectiv, un aspect similar cu acela de a alipi, la noi în ţară, o comună la un judeţ vecin? (Să ne imaginăm că, de pildă, comuna Vârfu Câmpului ar intra în componenţa judeţului Suceava sau comuna Adâncata ar fi încorporată judeţului Botoşani; în afara unor orgolii locale mărunte s-ar inflama cineva la nivel naţional? Cu siguranţă nu, însă altfel am judeca lucrurile dacă un sat oarecare, de la graniţă, ar fi anexat de un stat vecin!)Nu intru în corul celor care critică acţiunile orchestrate de ţarul de la Kremlin, însă, ţinând cont că mă detaşez de discursul antirusesc fără discernământ, mi-e imposibil să înţeleg de partea cui este dreptatea. Poate că şi ucrainenii au dreptatea lor, dacă ne gândim că, într-un fel, Hruşciov le-a oferit Crimeea ca recompensă pentru deportările, înfometarea şi prigoana sălbatică de care au avut parte în Era lui Stalin, fapt consemnat, între alţii, de însuşi scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn, în ,,Arhipelagul Gulag”.Acum, din păcate, nu mai contează cine şi cum are dreptate! Crimeea a fost anexată (paşnic!), occidentalii fiind bătuţi diplomatic printr-un soi de aikido, unde ruşii s-au folosit perfect de energia democraţiei pentru a-i imobiliza. Prinşi în capcana întinsă de Vladimir Putin, occidentalii au asistat sideraţi la modificarea unor graniţe statale, rezumându-se, în esenţă, la nişte proteste sterile, avertizări şi ameninţări voalate, care pentru ursul răsăritean e mai puţin decât o fulguială rătăcită pe o pajişte de început de aprilie, în Kamceatka. Cu un secol şi jumătate în urmă, în Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, Occidentul a dat dovadă de virilitate în relaţie cu Rusia. Planurile expansioniste ale colosului răsăritean – perseverent urmărite prin veacuri încă de la cnezul Ivan al III-lea, primul suveran al întregii Rusii – au fost astfel zădărnicite pentru o perioadă de coaliţia fermă a unor puteri occidentale. Astăzi datele problemei s-au schimbat: dacă Statele Unite ale Americii, portdrapelul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, nu doresc să intervină decisiv pentru a echilibra balanţa geopolitică europeană nimeni nu se poate măsura cu Federaţia Rusă! Iar S.U.A. şi-au concentrat energiile în ultimile decenii în atâtea puncte de pe glob – care au presupus exorbitante costuri materiale şi umane – încât astăzi au nevoie parcă mai mult decât oricând de refacere internă. În plus, supremaţia economică americană, baza impresionantei lor dezvoltări militare, este disputată de gigantul din Asia de Est, care nu dă semne că şi-ar domoli creşterea economică, iar presiunea constantă din Pacific, inclusiv în problema Taiwanului, complică geopolitica mondială, determinând administraţia de la Washington să acţioneze cu un plus de prudenţă, având în vedere şi succesul îndoielnic al acţiunilor militare din Orientul Mijlociu.Cine va opri Rusia în dorinţa ei de a egala grandoarea U.R.S.S-ului de după Al Doilea Război Mondial? Va fi capabil Occidentul să-şi sincronizeze eforturile pentru anihilarea ofensivei din Răsărit? Cât poate plusa Putin pe masa îngustă a poker-ului mondial? În ce măsură este dependentă Europa de exporturile de materii prime din Federaţia Rusă? E capabilă Ucraina să se opună unei divizări? Fascinaţia exercitată de Crimeea în noua realitate geopolitică, care deja a contaminat şi alte spaţii ex-sovietice, va conduce la noi modificări de graniţe statale? A cui este, de fapt, Transnistria? Dar Republica Moldova, se va salva ori va fi înghiţită ca în urmă cu două secole? Ce rol ar putea juca România în noul context regional? Cât ne vor costa declaraţiile ostile la adresa puterii răsăritene, în condiţiile în care Occidentul şi-a nuanţat uşor poziţia faţă de acţiunile Moscovei? Aşadar, sunt câteva întrebări care, pe noi, românii, ne preocupă într-o oarecare măsură şi cărora, în articole viitoare, voi încerca să le găsesc un sens şi dincolo de acţiunile concrete ale actorilor zilei. (Profesor Gruia COJOCARU)

Leave a Comment