Google

Crâmpeie (III)

Written on:March 15, 2015
Comments
Add One

Iarmarocul din Barlad 1905Bârlădeanul Dumitru Giurcanu a dat de urma tribalilor în Maroc, unde a lucrat ca profesor de fizică. Sunt urmaşii geţilor tribali din Dacia Aureliană colonizaţi de romani în Munţii Atlas şi prin aceasta, rudele românilor din Margina, Ţara Vidinului, Morava şi Timoc. Tribalii din Rif, cum se numeşte regiunea unde sunt aşezaţi în câteva sate, vorbesc araba, dar au obiceiuri care evocă ţinuturile suddunărene. Spre deosebire de băştinaşii Marocului, semiţi bruneţi, tribalii sunt blonzi. De la arabi au luat pasiunea pentru dulciuri. Specialitatea locală este reprezentată de gogoşile prăjite în zahăr topit. Dumitru Giucanu mi-a vorbit de tribalii dunăreni înainte ca volumul lui Ion Di La Vidin, „Tribalia Sacră”, să-i facă cunoscuţi lumii. Prin văile munţilor din Kabilia, regiune vecină Rifului, sunt sate de oameni blonzi, arată Thor Heyerdhal în volumul „Expediaţia Ra”. Evident că Heyerdhal, norvegian fiind, nu recunoaşte acestei seminţii originea getică. Face conexiunea cu mumiile egiptene blonde, cum sunt ale faraonului Ramses al II-lea şi reginei Hatshepsut şi afirmă că arienii din nordul african se trag din vikingi. Profesorul Giurcanu părea un om puţin ciudat. A vrut să viziteze Gibraltarul, dar renunţă şi face cale întoarsă când traversa La Linea. L-au enervat perechile de poliţişti, unul în uniformă spaniolă, iar celălalt britanică, omiprezente în teritoriu. La Linea, aflată între colonia britanică Gibraltar şi regiunea spaniolă Andaluzia, este un condominiu, o zonă administrată în comun de cele două regate. De fapt profesorul refuza nefirescul. De aceea critica politica comuniştilor, chiar şi în faţa elevilor săi de la Liceul Industrial din Bârlad. La moartea scriitorului Pantelimon Halipa, artizanul unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, profesorul şi întreaga clasă la care era diriginte şi-au pus doliu. La Cernăuţi nu s-a temut să spună că Bucovina de Nord este pământ românesc. I se pun piedici în activitatea de doctorand şi este atenţionat că dacă nu-şi schimbă atitudinea nu va obţine titlul ştiinţific. Nu cedează. Într-o duminică dimineaţă cineva sare gardul grădinii, intră în casă pe fereastră şi dă foc biroului. Pe masă era lucrarea de doctorat gata redactată.

Unchiul meu, Jan Constantinescu, aviator în al doilea război mondial, a ajuns până în Valahia Moravă, patria strămoşilor săi. Povestea că după capitularea germanilor, când luptele încetaseră, patru avioane româneşti plecate în recunoaştere dispar fără urmă deasupra munţilor Tatra. Nu s-au găsit epavele aparatelor şi nici cadavrele aviatorilor. Niciunul dintre dispăruţi nu a dat vreun semn de viaţă familiei. În “Peripeţiile bravului soldat Svejk”, Jaroslav Hasek scrie că un pluton austriac din primul război mondial, care patrula la vreme din seară prin Belgradul ocupat, dispare pur şi simplu în dreptul unei biserici. Probabil că Hasek a relatat un caz real. Păţania austriecilor seamănă cu a aviatorilor români. Întâmplări cutremurătoare a povestit un alt unchi, Dumitru Barbu. Era pe 12 mai 1945, ziua când armata germană din Cehia a capitulat. Un sergent aruncă pistolul jos. “Bine că s-a terminat războiul”. Arma se descarcă, iar glontele slobozit îl ucide. În aceeaşi zi alt militar plăteşte cu viaţa dorinţa de a pescui. Aruncă o grenadă în iazul de lângă cantonament. Grenada împinsă înapoi de trestiile de la malul apei explodează la picioarele ostaşului. Ungurii se retrag dintr-un castel fortificat asaltat de ruşi, dar lasă în hrubele cetăţii butoaie cu spirt. Ruşii găsesc alcoolul şi după un ceas erau criţă. Reîntorşi, ungurii îi omoară cu baionetele. Sovieticii au vrut să scoată din catedrală Moaştele Cuvioasei Paraschiva. Cu toate opintelile nu pot urni catafalcul. Disperaţi îl leagă cu şufă de un tanc cocoţat pe treptele bisericii. Şenilele muşcă din scări, dar sicriul Cuvioasei nu se mişcă. Sunt nevoiţi să renunţe. În cartierul bârlădean Podeni locuiau chiar lângă linia ferată trei fraţi greci. Acolo aveau o moară şi un gater. În vara lui 1945, fiica unuia dintre greci, ieşită în curte, este împuşcată mortal dintr-un tren militar sovietic aflat în trecere. Avea 13 ani. Tot în 1945, patru ruşi vin în Ghidigeni cu o maşină şi fără explicaţii, împuşcă un gospodar acasă la el, de faţă cu soţia şi copii. Gulagul românesc a urmat modelul sovietic de exterminare a deţinutilor politici. Generalul de brigadă care împărţea celula cu Vasile Ivas, bunicul meu, slăbise atât de tare încât ţinea pielea abdomenului adunată ca o cârpă sub cingătoare. Detinuţii domeau pe ciment. Erau atenţi când păşeau peste general, să nu calce pielea flască întinsă pe jos. Procesul verbal de confiscare a averii lui Vasile Ivas nu consemna bunurile ridicate din gospodărie. Comuniştii români învăţaseră hoţia rusească. Doi ofiţeri, tată şi fiu, încearcă să urce în ultimul tren românesc care pleca din Chişinău. Era pe 2 iulie 1940. Fiul se agaţă cumva pe scara arhiplină. Când să ajute tatăl, trenul porneşte. S-au despărţit pentru totdeauna. Întâmplarea o ştiu de la bunicul din Ghidigeni, Gheorghe Rotaru. Faţetele lumii sunt infinite. În Elveţia laptele este coborât de la saivanele din munţi, la centrele de colectare, prin conducte. Olandezii pun perdele la ferestrele grajdurilor, iar în oraşele Bavariei berea este funizată prin reţele de distribuţie curentă, la fel ca apa potabilă. Pe de altă parte supravieţuiesc credinţele vechi. Exemple găsim nu numai în cărţile lui Miriam şi Cristian Dikol. Acum şapte decenii mai jucau paparudele la Ghidigeni. Ţigănci tinere acoperite cu frunze de brusture invocau ploaia, ţopăind la cişmele în timp ce privitorii le udau cu apă. După ritual cerul se înnora. În noaptea Bobotezei fetele din Iugani care voiau să ştie ursitul se aşezau goale în faţa oglinzii, iar de o parte şi de alta puneau câte o lumânare aprinsă. La capătul cărării de lumină văzută în luciu apărea viitorul soţ. Dacă în seara de Sfântul Andrei se ung cu usturoi clanţele şi ferestrele strigoii nu vor intra în casă. Este ecoul Saturnaliilor, ziua când, credeau romanii, sufletele coboară printre cei vii. Peştele, simbolul lui Isus, mâncat în noaptea de Anul Nou, aduce noroc. De la îmbrăcămintea ciudată a solomonarilor care făceau să plouă, a rămas vorba că hainele luate pe dos schimbă vremea. În satul tecucea Tălpigi trăia un om care ghicea viitorul. Ştiinta o avea de dintr-o carte de solomonari scrisă în grafia pelasgilor. Învăţase să o citească de la soţie. Femeia murise, miliţia a confiscat cartea, dar bătrânul ştia textul pe de rost. Cartea tălpigeanului copia o ediţie mult anterioară. La anul 1838 este găsit în satul Rohonc din landul autriac Burgenland un manuscris din secolul XVI, rămas nedescifrat. Viorica Enăchiuc crede despre Codex Rohonc că reia un document mai vechi şi că este scris cu alfabet dacic în limba ausonă. (Marian Rotaru)

Leave a Comment