Google

Crâmpeie (II)

Written on:March 8, 2015
Comments
Add One

Barladul interbelicÎntreprinzător, priceput, harnic şi chivernisit, Vasile Ivas era la sfârşitul anilor 1930 gospodar de frunte şi primar al comunei Ciocani. Era convins că viitorul aparţine industriei. Avea atelier de dogărie, cazan de rachiu si maşină de treier. Voia să achiziţioneze un tractor şi să înfiinţeze o moară. Satul tutovean era o aşezare de agricultori înstăriţi. “Marele Dicţionar Geografic al României” consemna pentru comuna Ciocani alcătuită din satul omonim şi cătunul Movileni, existenţa în 1897 a 416 locuitori, trei biserici şi a 8 prăvălii care vindeau de toate. Satul era aşezat în calea transhumenţei mocanilor, încă practicată la începutul veacului XX. În 1912 s-a plănuit construirea căii ferate Bârlad – Bacău via Tutova. Costul tunelului dintre Fundu Tutovei şi Faraoani a blocat proiectul. Dacă ar fi fost materializat, era un atu economic pentru Valea Tutovei – Ţara Murelor. Comuniştii l-au arestat pe Vasile Ivas în propria curte când repara maşina de treier. L-au ridicat aşa cum era, în salopetă. A fost “judecat” de Tribunalul Militar Galaţi pentru uneltire împotriva orânduirii socialiste. În timpul procesului a fost ţinut îmbrăcat sumar într-un beci rece cu noroi pe jos. Dormea pe o rogojină murdară de vaselină. Miliţianul de la uşa sălii de judecată ameninţa martorii că dacă vor fi favorabili inculpatului, vor păţi ca el. Preşedintele completului nu a permis avocatului, scriitorul Ionel Teodoreanu, să pledeze. ”Domnule Teodoreanu, să scrieţi poezii acasă, nu la tribunal”! La 3 februarie 1954, Ionel Teodoreanu moare în condiţii suspecte. Vasile Ivas este condamnat la şapte ani muncă silnică şi la confiscarea averii. Comisia de confiscare a venit seara, când Amalia, soţia lui Vasile şi copiii stăteau la masă. Mămăliga le este aruncată în bătătură. La confiscare s-a consemnat “pământ nelucrat”, deşi era tot semănat. Fiicei, Lucreţia, i se interzice susţinerea bacalaureatului. Vasile Ivas trece prin lagărele Galaţi, Aiud, Gherla, Poarta Albă, Oradea Mare. În penitenciare era aruncată crema tării. A stat în celulă cu directorul Editurii “Cartea Românească” unde a publicat Nicolae Iorga, cu industriaşul Berindei, cu un muftiu turc din Dobrogea şi cu un preot ortodox. La Canal monta linii ferate Decauville, cot la cot cu un general de brigadă! Îi păzeau detinuţii de drept comun. Berindei a fost cel mai mare fabricant român de ciocolată. Familia acestuia a dat istoricii: Dan, Mihnea şi Ioana Berindei. În preajma unor alegeri, muftiul este întreabat de un agent provocator: “cu cine votezi părinte?”. “Fiule, dacă ai două creioane şi vrei să scrii, alegi unul. Dacă ai numai unul, ce să alegi!” Aşa a ajuns deţinut politic! Vasile Ivas a avut drept la vorbitor o dată, la pachet de două ori, dar a avut parte de muncă fără repaos, de bătăi, de frig şi de umilinţă, de duşuri făcute iarna afară în ger, de o coajă de săpun primită lunar, inclusiv pentru spălatul cămăşii. Terciul deţinuţilor se prepara în haznaua folosită peste noapte în celulă. Li se fierbeau ca să mănânce intestine de pasăre pline cu mizerie şi copite necurăţate. Ştiau că este Paştele din spusele preotului care calcula data după astre şi după cojile de ouă roşii aruncate la gunoi de gardieni. În acest timp securiştii veneau la Amalia Ivas să o iscodească. Spuneau că sunt detinuţi eliberaţi, dar îi dădeau de gol mâinile nemuncite. Pe foaia de eliberare a lui Vasile Ivas din toamna lui 1957 scria: “cu drept de angajare în întreprinderi de stat sau particulare”. După ce au scăpat, directorul editurii i-a trimis alăturat câteva volume de viticultură şi pomicultură, lucrarea “Stupăritul”, opera lui Constantin Hristea, marele apicultor tutovean din Puntişeni. Fiind tâmplar, Vasile Ivas confecţionează singur inventarul apicol. A luat viaţa de la capăt.

De zece milenii se seamănă cânepa. Herodot consemnează cultura cânepii la geţii din secolul VII î. Hr. Seminţele acesteia erau principala sursă de ulei vegetal, dealtfel apreciat de nutriţionişti. Din fibre se fabrică stofe, pânze, sfori, frânghii, saci. Etanşările făcute cu câlţi de cânepă au durabilitate de câţiva ani. La Ciocani şi la Ghidigeni se mai ştiu vadurile de pe apele Bârladului şi Tutovei unde cânepa era pusă la topit, pentru ca fibrele să fie separate din tulpina macerată prin batere. Din lemnul cânepii (puzderia) se obţine celuloză şi mătase artificială, se fac materiale fonoabsorbante şi se confecţionează mobilă. Puterea calorică a puzderiei este de trei ori mai mare decât a lemnului de copac. Pleava este îngrăşământ natural, iar frunzele se utilizează ca furaj. Uleiul volatil extras din flori serveşte la prepararea bomboanelor şi băuturilor răcoritoare. Medicina naturistă foloseşte frunzele şi florile cânepii. Înainte de război se cultivau în România 89.000 de hectare cu bumbac. Planta oferă seminţe oleaginoase, fibre textile şi capsulele din care se obţine celuloză. Din scamele rămase după egrenare, adică după scoaterea fibrelor din capsule, se face vata medicinală. Îngrăşămintele adecvate culturii bumbacului sunt sărurile de potasiu extrase din cenuşa cojilor de floarea soarelui, prin arderea borhotului, procedeu folosit de Chrissoveloni la Fabrica de Spirt din Ghidigeni sau de origine minerală. Deşi ”Enciclopedia Româna” ediţia 1938 nu îl enumeră ca plantă tehnică cultivată în judeţele Moldovei de Jos, gospodarii din Ghidigeni, printre care bunicul meu Gheorghe Rotaru, semănau bumbac. Din fibre se ţesea la război pânză. Seminţele erau date la oi. Uleiul de bumbac este comestibil numai rafinat, stare în care pigmentul toxic gossypol este îndepărtat prin operaţia de înălbire. Eliminarea gossypolului permite folosirea şrotului în panificaţie. Uleiul brut este utilizat pentru iluminat, încălzit sau ca insecticid. Cantitatea de seminţe fiind mică, industria tutoveană nu a produs ulei de bumbac. Nu au produs acest sortiment nici presele din satele tecucene Tălpigi şi Gohor, unde mergeau des cei din Ghidigeni. Sursele de ulei pentru ţărani erau, alături de cânepă, seminţele de in, morcov, bostan şi nucile. Amalia Ivas, spunea că în satul natal, Băcleşti, uleiul de nucă se folosea numai la cozanacii de Paşte. Uleiul era scos şi din muştar, obicei păstrat la Brădeşti sau din seminţele mirodeniei (hesperia tristis). Mirodenia, plantă salbatică, oferă un ulei superior celui de rapiţă. Urzica era importantă pentru borangicul extras din tulpină şi pentru seminţele oleaginoase. La ţară uleiul se storcea cu prese manuale. Asemenea dispozitive funcţionau în anii 1970 la Crâng şi Brădeşti, lângă Bârlad. ”Marele Dicţionar Geografic al României” din 1895 nu consemnează industria uleiurilor în judeţul Tutova. Prima presă de ulei bârlădeană va fi instalată în 1909 de Nicolae Malaxa. Tot Malaxa începe în 1910 construcţia Fabricii de Ulei Mândra, acum decanul de vârsta al industriei de profil. (Marian Rotaru)

Leave a Comment