Google

Cosmosul şi miturile

Written on:January 19, 2014
Comments
Add One

steleÎn 1978 fizicianul Virgiliu Th. Răzuş a descoperit matematic existenţa particulelor de gândire, denumite “Nobel”, care se deplasează cu viteză mai mare decât a luminii. Făt Frumos îi cere calului să-l ducă “iute ca gândul”, spune povestea. Au cunoscut oamenii vechi efectele călătoriei cu viteze luminice sau supra-luminice? Basmul “Tinereţe fără bătrânete” arată că da! Pentru cel care zboară la fel de repede ca razele soarelui, timpul se scurge mai lent, iar îmbătrânirea este întârziată. După ce în Valea Plângerii l-a năpădit dorul de ai săi, Făt Frumos părăseşte Tărâmul Zânelor, unde ştim bine, ajunsese călare pe calul năzdrăvan. Reîntors acasă încearcă o surpriză amară. El rămăsese tânăr, dar tot ce lăsase la plecare era măcinat de trecerea timpului. Lumea lui dispăruse. Povestea amintită nu este singura creaţie românescă pusă sub semnul genialităţii. Criticii germani, de exemplu, îl consideră pe Liviu Rebreanu, un Einstein al literaturii! “Fata în grădina de aur” alături de “Miron şi frumoasa fără corp” sunt basmele identificate de exegeţii operei eminesciene printre sursele de inspiraţie folosite la elaborarea “Luceafărului”. Au fost culese de prusacul Richard Kunich cu prilejul unei călătorii prin Muntenia şi publicate apoi în volumul “Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia”. Poetul a fost un mare iniţiat, a avut solide cunoştinţe de fizică şi a cunoscut, după cum demonstrează Amita Boshe în lucrarea “Eminescu şi India”, filosofia şi literatura clasică indiană. Se cuvine menţionat că între spiritul românesc şi indian există o legatură adâncă reflectată în literatura populară. Astfel descântecele spuse de bătrânele din satele noastre se regăsesc aidoma în Upanishade, scrieri ale Indiei antice. Vechile opere indiene dezvăluie o ştiinţă care şochează prin nivelul atins. Zborul aerian şi cosmic nu a fost străin indienilor antici. Mărturie sunt aparatele vimana descrise în epopeea “Mahabharata”, compusă în urmă cu cinci milenii. Nu le-a fost străină nici energia atomului. Dovadă sunt urmele lăsate de forţa distructivă pe ruinele  oraşului Mohenjo-Daro, care a înflorit în provincia pakistaneză Sindh. Tragedia exploziei nucleare s-a petrecut cu două milenii şi jumătate înainte de Hristos! “Luceafărul”, publicat în 1883, sintetizează cunoştinţele ezoterice deţinute de Mihai Eminescu şi este totodată opera prin care poetul comunică genialele sale revelaţii privitoare la relativitatea spaţiului şi timpului, la echivalenţa dintre materie şi energie. Le găsim enunţate în primele şase strofe din partea a patra. Albert Einstein a publicat teoria relativităţii restrânse în 1905, prin urmare Eminescu l-a devansat cu 22 de ani! “La steaua  care a răsărit/E o cale atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre,/ Icoana stelei ce a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e”. Sunt versurile poeziei “La Steaua”, publicată de revista “Convorbiri Literare” la 1 decembrie 1886, care ilustrează gândirea ştiinţifică înaintată a lui Eminescu. La acea dată Albert Einstein era elev în clasa a doua primară!

Bătrânii de la ţară sunt ferm convinşi că basmele relatează fapte adevărate, petrecute în spaţii şi timpuri îndepărtate. Cât de veche poate fi amintirea colectivă? ”A fost odată ca niciodată pe vremea când munţii se băteau cap în cap” este începutul poveştilor spuse de bunici. Formarea Carpaţilor, produsă prin încreţirea scoarţei terestre ori prin uriaşe erupţii vulcanice s-a încheiat cu două milioane de ani în urmă. La Bugiuleşti în judeţul Vâlcea a fost descoperit scheletul “Pescarului”, cel mai îndepărtat strămoş al nostru, care a trăit acum de două mii de veacuri. Omul a murit pe o plajă de pe ţărmul lacului Getic, care acoperea teritoriul de azi al Câmpiei Române. Probabil că de la semniţia lui, contemporană dramaticelor modificări de relief, s-a transmis imaginea arhietipală a “munţilor care se bat cap în cap”. M-am referit în articolul anterior la două sate tutovene cu etimologii deosebite. Ambele toponime evocă miturile antice. Primul este Praja care înseamnă în sanscrită, “cea care naşte”. Pe acest loc s-a oficiat orfismul, cult trac centrat pe naşterea lui Protogonos, zeu primordial şi principiu germinativ, acelaşi cu Eros la greci, Cupidon la romani şi Kama la indieni. Numele cătunului vecin Fătăciuni, sprijină ipoteza! Celălalt este Gefu, străveche vatră de cult. Toponimul este regăsit ca substantiv în limbile germanice cu inţelesul de “dar”,”iertare”. În India elementul mantric “gebu” semnifică “comuniunea sacră”, hierogamia. La vikingi litera runică “gefu” era dedicată zeului suprem Odin. Din satul Cerţeşti, întemeiat la începutul secolului XVI de cneazul Stan Cerţu, vecin cu Gefu, se trag rădăcinile paterne ale lui Mircea Eliade. Folclorul celt afirmă existenţa ţinutului Fearie Land, locuit de zâne şi de oameni verzi. Deşi aparent aparţine mitului, Ţara Fearie este vizitată în secolul XII de Giraldus Cambrensis, care o descrie în cartea “Călătorie în Cambria”. În august 1887  sunt găsiţi doi copii verzi, un băiat şi o fată, la Banjos, în Catalania. Istoria lor este cunoscută din volumul “Tainele Naturii”, scris de Dan Apostol. Au fost înfiaţi de judecătorul Ricardo de Canho. Băiatul moare după două săptămâni, iar fata  supravieţuieşte cinci ani, timp în care învaţă catalana. Ea şi fratele ei veniseră dintr-o lume luminată de doi sori, adică de o stea dublă. Ralph de Coggeshall în “Cronica Angliei”, William de Newburgh în “Istoria Regatului Angliei”, William Camden în “Britania” şi Francis Godwin în “Omul din Luna” susţin că în pădurea de lângă satul Woolpit din comitatul englez Suffolk sunt găsiţi în anul 1170 doi copii verzi, băiat şi fată. La fel cum se va întâmpla şapte veacuri mai târziu, băiatul moare, iar fata rezistă. Tânăra învaţă engleza şi spune celor din jur că ea şi fratele ei au venit din Ţara Sfântului Martin, acoperită de un veşnic crepuscul. De aici s-a tras concluzia că misteriosul ţinut este un tărâm subteran. Poate la fel de bine, zic eu, să fie o planetă foarte îndepărtată de steaua care o guvernează. Fata verde din Woolpit s-a adaptat vieţii terestre. După ce a fost botezată cu numele de Agnes, se mărită cu nobilul Richard Barre. Tânăra a fost spune-se, foarte “neinhibată”. Cu toate acestea Agnes nu a avut copii! Să fi fost de vină incompatibilitatea genetică cu soţul ei? Autorul englez Brian Haughton lansează ipoteza că tinerii de la Woolpit erau flamanzi, de aceea nu le înţelegea nimeni limba şi că erau bolnavi de cloroză, datorită căreia pielea lor era verzuie. Nu comentez cazul Woolpit petrecut acum şapte secole, dar trebuie să remarc că evenimentul de la Banjos consumat în epoca contemporană îl contrazice pe cercetătorul englez. Copiii verzi din Catalania aveau trăsături mongoloide, deci nu erau flamanzi. Dealtfel nu vorbeau o limbă pământeană. Materialul hainelor, foarte flexibil şi rezistent, era total necunoscut. Ceva asemănător a fost găsit în 1947 la Roswell, în Noul Mexic, printre rămăşiţele astronavei extraterestre prăbuşite acolo. Croiala era neobişnuită. După descrieri, veşmintele copiilor de la Banjos aduceau a costume de cosmonaut, necunoscute pe vremea aceea. Tinerii nu aveau cloroză. Pur şi simplu, aşa cum s-a văzut, mâncau în exclusivitate plante verzi. Probabil că aveau un surplus de clorofilă în organism care le pigmenta pielea. Hrana pământească nu le-a priit, de aceea băieţii au murit în scurtă vreme. Fetele au fost mai rezistente. Amândouă au consumat mâncare obişnuită, ceea ce a făcut ca pielea lor să devină albă. Copiii din Catalania au ajuns pe Pământ aduşi de o “furtună”. Să fi fost acţiunea unei instalaţii de teleportare? Cineva a dorit de-a lungul istoriei, din cine ştie ce motiv, să colonizeze Terra cu semniţii străine. Adolescenţii albaştri despre care am amintit într-un articol trecut au creat o rasă viabilă. Verzii nu au avut urmaşi. Unde sunt hainele copiilor de la Banjos? Acolo unde au dispărut atâtea alte artefacte insolite, cum este bunăoară lampa care ardea continuu de 17 veacuri, găsită în cavoul  Tuliei, fiica lui Marcus Tulius Cicero, construit în valea Appienna din Latium. Exemplul apare în lucrarea “Bănuiala unei umbre”, scrisă de Ludvik Soucek. ”Cosmosul este tot ceea ce este sau ce a fost vreodată sau ce va fi vreodată” a scris Carl Sagan. Vrem sau nu îi  aparţinem. (Marian Rotaru)

Leave a Comment