Google

Coreea (IV)

Written on:April 10, 2017
Comments
Add One

În unele oraşe chinezeşti din anii interbelici călătorul putea trece în câteva minute graniţa mai multor state. Cazul tipic a fost insula Shamian de pe fluviul Perlelor, inclusă oraşului Canton. Insula are 50 de hectare din care la vremea aceea trei cincimi erau împărţite între Marea Britanie şi Franţa, restul între Olanda, Japonia, Italia,  Germania, SUA şi Portugalia. Fiecare a lăsat amprenta pe teritoriul său, insula devenind un mozaic arhitectonic. Situaţia Shamianului era regasită în oraşele Tientsin, port la Marea Galbenă şi Hankou, port pe fluviul Yangtze, capitala provinciei Hubei. Ambele oraşe aveau cartiere controlate de Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Japonia, Austria, Belgia, SUA şi Rusia. Alte teritorii chineze au aparţinut pe de-a întreagul unei singure puteri străine. Cele mai puţine posesiuni, doar câte una, au avut francezii, germanii şi americanii. Este vorba de teritoriul Kouang-Tcheou-Wan vecin cu Hong Kongul, de Zona Golfului Jiaozhou de la Marea Galbenă şi de oraşul Penglai. Kouang-Tcheou-Wan întins pe 130 de hectare a aparţinut Franţei. Era port de escală şi avea o mină de lignit. Zona Golfului Jiaozhou supusă Germaniei avea capitală oraşul Tsingtau unde s-a înfiinţat prima fabrică de bere din China. Penglai, port la Marea Bohai, este celebru pentru legendarele Stânci Roşii unde vin la sfat cei Opt Nemuritori, personaje din mitologia Chinei. Uneori Stâncile Roşii se zăresc departe în largul mării, zic localnicii turiştilor care se plimbă pe faleză. Americanii au făcut din oraş primul producător viticol al Chinei şi principalul centru creştin. În Penglai s-au născut scriitorii americani Henry Luce şi Ida Pruitt. Britanicii au avut patru oraşe continentale, iar la Marea Galbenă, insulele Liugong şi Zona Golfului Wei-hai-Wei cu capitala la Port Edward. Dintre fostele posesiuni oraşul Amoy din provincia Fujian a rămas fidel Angliei şi după ce a fost restituit Chinei. În 1970 un grup dizident a emis timbre în numele statului independent Amoy. Statul este o ficţiune, nu a existat, dar timbrele s-au vândut. Rusia a avut în Manciuria oraşele Port Arthur şi Harbin, iar în Sin-Kiang colonia Ghulia. În 1925 Nicholas Roerich trecător prin Ghulia notează în cartea “Himalaia-Altai” că oraşul, fărâmă a Rusiei ţariste, era aproape pustiu. Ale Japoniei au fost teritoriul Kwantung din Manciuria şi trei oraşe din China propriu-zisă, printre care Suzhou din provincia  Jiangsu, asemuit Veneţiei datorită canalelor sale. În posesiunile străine din China civilizaţia estului şi civilizaţia vestului s-au contopit. Bunăoară fosta colonie Macao se mândreşte cu grădina în care Luis Vaz de Camoes a scris epopea “Lusiadele”, capodopera literaturii portugheze. Concesiunile sunt restituite Chinei între 1948-1952, dar reapar sub alte forme în ultimii ani. Astfel cartierul Nu din Beijing este un centru cultural de limbă engleză gestionat de Marea Britanie şi SUA. Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Suedia, Finlanda, Italia şi Austria deţin împreună zone comerciale numite Strada Europa în Beijing, Shanghai şi în alte cinci oraşe, între care se numără Chendu din provincia Sichuan, a cărui nume predestinat înseamnă Ţara Abundenţei. Oraşul chinez Zhuhai din provincia Guangdong a închiriat terenurile pentru două campusuri ale universităţii din Hong Kong şi unul a universităţii din Macao. Complexele studenţesti sunt sub jurisdicţia guvernelor din Hong Kong şi Macao, pe teritoriul lor nu se aplică legea din China comunistă.

Concesiunile au adus prosperitate Chinei. Exemplu este Shenzhen, un biet sat de pescari din provincia Gungdong, la graniţa cu Hong Kongul. În 1979 satul devine zonă specială deschisă capitalului din Hong Kong şi într-un an s-au pornit investiţii de 30 de miliarde de dolari. Acum Shenzhen este un oraş de mărimea Londrei. Propăşirea economiei naţionale este chestiune de patriotism. Aşa înţeleg chinezii, dar şi sudcoreenii care pentru a susţine moneda naţională într-un moment de criză economică au făcut rând la bancă să doneze propriile bijuterii. Concesiuni străine sunt nu numai în China. În 1994 Israelul cedează Iordaniei zonele Naharayim-Baqura, Zofar-Ghamr şi Insula Păcii de pe  fluviul Iordan. Fermieri israeleni şi federaţia kibutzurilor evreieşti din Cisiordania exploatează agricol aceste zone în baza unei concesiuni acordată de Iordania. Marea Britanie acordă independenţa Ciprului la 1 octombrie 1960, dar păstrează pe insulă posesiunile Dhekelia şi Akrotiri. Acestea au la un loc 25900 de hectare suprafaţă, din care 11700 au fost închiriate de britanicii pentru agricultură unor fermieri din  republica Cipru. Până în 1945 Rusia a concesionat Japoniei exploatări de petrol şi cărbune în partea sovietică a insulei Sahalin. Insula Sahalin din Pacific, ţinut sălbatic căruia dramaturgul şi scriitorul A.P. Cehov i-a dedicat o carte de călătorie, era împărţită între Japonia care stăpânea jumătatea sudică şi ruşii care aveau nordul. La 15 august 1945 sovieticii ocupă de la Japonia Sahalinul de Sud şi         insulele Kurile. Tokyo nu recunoaşte pierderea, drept pentru care nu a încheiat nici până azi pace cu Rusia. Japonezii şi ruşii nu cedează uşor. Cazul sergentului japonez Onaga este elocvent. În timpul războiului sergentul cu plutonul său luptau în jungla din insula filipineză Luzon. În 1945 au fost uitaţi şi nu li s-a transmis ordinul de capitulare, aşa că Onaga continuă lupta cu filipinezii. Soldaţii mor cu toţii. Rămas singur Onaga se predă în 1975 după ce primeşte ordin de la fostul comandant adus cu elicopterul. A înmânat sabia de samurai preşedintelui Filipinelor. Preşedintele i-a înapoiat-o, alminteri Onaga îşi făcea harakiri. În romanul “Donul liniştit”, autorul Mihail Şolohov amintea “verzii” ascunşi în pădurile de pe insulele fluviului Don. Erau militari din armata ţaristă, care după încheierea războiului civil în 1921 au refuzat să se predea sovieticilor. Ca să trăiască ciopleau din lemn linguri şi alte obiecte care le vindeau în satele de cazaci. Unele state acorda concesiuni străinilor pentru anumite investiţii. Investitorii exploatează obiectivul realizat, iar statul gazdă îi impozitează. Astfel Spania construieşte în Dubai arhipelagul de insule artificiale Real Madrid, complex cu două hoteluri, vile, port de yachting, stadion şi un parc tematic dedicat fotbalului. Arhipelagul Aladin numit după personajul din poveştile arabe a celor “1001 de nopţi”, va fi construit în Dubai de britanici. Vor fi cinci insule unite prin poduri. Fiecare insulă va avea un bloc în stil arab, cu minaret şi 32 de etaje ocupate de birouri. Investiţiile străine vor creea în Dubai 42 de insule cu vile de lux care vor avea dormitorul sub nivelul mării, separat de mediul marin printr-un perete de sticlă. Un restaurant din Dubai este amenajat sub mare într-un tunel din sticlă şi tot în emirat se construieşte un hotel submarin. Hoteluri submarine sunt în Maldive şi Zanzibar, iar în oraşul Eilat din Israel, un club pe fundul Mării Roşii. Firma Anthony Phan din Hong Kong vrea să construiască în China, Japonia şi India trei oraşe pe insule plutitoare legate prin tuneluri submarine. Oraşele vor avea hoteluri subacvatice, vor folosi energia vântului şi a soarelui, iar apa menajeră la culturile hidroponice de legume. Pentru a epura apele curgătoare belgianul Vincent Callebaut a gândit parcul numit Physalia. Parcul nu ocupă suprafaţa râului fiind aşezat pe fundul apei şi acoperit de o cupolă. Plantele absorb poluanţii din apa pe care o primesc la rădăcină. Callebaut a proiectat         oraşul Aequorea amplasat la 1000 de metri sub mare. Cupola caree acoperă oraşul pare o meduză, formă potrivită să reziste la presiunea apei. Proiectul interesează China şi Japonia. Viitoarele aşezări din adâncuri sunt tema cărţii lui Frederick Pohl, “Oraşe submarine”. Descoperirea în 1939 a algei care produce prin fotosinteză hidrogen combustibil va fi utilă colonilor marine. Alga se cultivă şi în recipienţi transparenţi aşezaţi pe acoperişul caselor. Dirijabile menite să transporte mărfuri prin aer pot funcţiona cu hidrogenul produs de aceste biogeneratoare simple,  crede Vincent Callebaut. Marian Rotaru

Leave a Comment