Google

Coreea (II)

Written on:March 26, 2017
Comments
Add One

După ce terminau programul de muncă voluntară salariaţii nordcoreeni erau hurducăiţi în  camioane înapoi în oraş şi lăsaţi pe grupuri în puncte apropiate de zonele unde locuiau. Fiecare trebuia să ajungă pe drumul cel mai scurt la blocul dormitor. La fiecare intersecţie era câte un punct de control asigurat de un militar, un miliţian şi un securist. Era stabilit cât timp trebuia să se facă de la o intersecţie la alta. Orice abatere de la traseu, sau întârziere la punctul de control, era pedepsită. Liberatea este iluzorie şi în lumea vestică pentru omul împovărat de griji şi de datoriile în bancă pe care a fost încurajat să le facă. În loc să se înceapă munca dimineaţa când este spornică, iar după amiaza să fie folosită pentru treburi personale, familie, ori pentru destindere, s-a răspândit şi la noi moda ca serviciul să înceapă târziu la 9-10 şi să se termine la 18-19 seara. Omului nu-i rămâne nimic din zi. Cu creierul neoxigenat şi bioritmul bulversat, ajunge acasă legumă. Serveşte cina ca masă principală, obicei nesănătos, îngreunează stomacul, aşa că seara este incapabil să gândească, să citească o carte. Stă letargic la telezivor până noaptea târziu, privind showuri idioate şi filme tâmpe cumpărate la kilogram. Se transformă sigur într-un mort-viu, inert, manipulabil, naiv, credul la prostii. Oraşele nordcoreene par pustii şi în zile de sărbătoare. Pentru miliţie orice om de pe stradă este dubios, aşa că nordcoreanul cugetă bine înainte să iasă în oraş. Ca străin este imposibil să contactezi localnici, de frica securităţii ei evită orice discuţie. Amicul s-a mutat de la hotelul unde era cazat, la ambasada României. Aici a scăpat de spioni, dar viaţa personalului era anostă. Unica variaţie erau urletele vreunui câine. Lui Kim Ir Sen îi plăcea carnea de câine. Pentru banchete, soldaţii omorau câinii în bătaie, ca să aibă carnea fragedă. În 1909 suedezul Sven Heddin a  vizitat Coreea, pe atunci protectorat japonez. Scrie Heddin în cartea “Ţări, popoare şi moravuri puţin cunoscute” că a servit carne de tigru la masa oferită de un general japonez. Felina mâncase oameni şi soldaţii japonezi o vânaseră. Carnea de tigru seamănă cu carnea de porc, spunea Heddin. Nomenclaturiştii nordcoreeni locuiau în cartiere separate ce erau interzise omului de rând. Aveau vile luxoase şi trăiau asemenea bogătaşilor occidentali. Unul dintre privilegiaţi era ciung. La un miting cineva a aruncat o grenadă în tribună ca să-l ucidă pe Kim Ir Sen. Respectivul a deviat traiectoria grenadei cu mâna în clipa când s-a iniţiat explozia. Nordcoreanul trebuie să se sacrifice pentru partid. Ca să reducă cheltuielile în sănătate mai marii au vrut să elimine anestezicele. Cum tineretul revoluţionar trebuie să dea  exemplu de dăruire, propagandiştii au filmat demonstrativ pentru televiziune o pioneră de 13 ani operată pe viu de apendicită. Fata strângea din dinţi de durere şi de jenă, era complet goală, dar fericită că se sacrifică pentru tovarăşul Kim. Idolii aleşi sunt repere şi exemple de urmat, prin ei un popor îşi personifică idealurile. Tinerii români din anii interbelici aveau idol pe Nicolae Iorga. Azi credem în falsele valori adunate din drojdia societăţii şi ţara a ajuns de râpă.

Coreea a fost imperiu dar care din 1895 intră sub protectoratul Japoniei. În 1909 Coreea văzută de Heddin era intens colonizată de japonezi. Japonia este dens populată şi muntoasă, ţăranii au pământ puţin, cam un hectar de familie şi de câte ori se poate ondulează terenul ca să mărească suprafaţa. Pe acel hectar au orezăria, grădina, heleşteul cu peşte şi un parc. Mulţi ţărani japonezi ca să se îmbogăţească vindeau jumătate din avere  şi cu banii cumpărau în Coreea de zece ori mai mult pământ. La 29 august 1910 după ce ultimul împărat al Coreii abdică, ţara devine colonie a Japoniei condusă de un guvernator. Guvernatorul şi armata japoneză se retrag la 15 august 1945. Nordul ţării este ocupat de ruşi, sudul de americani. În sud se proclamă Republica Coreea la 15 august 1948, stat capitalist cu capitala la Seul, iar în nord la 9 septembrie 1948,  Republica Democrată Coreană, stat comunist. Imediat după înfiinţarea statelor coreene,  administraţia, investitorii şi coloniştii japonezi părăsesc ţara. Japonia a recunoscut independenţa Coreii de Sud la 22 iunie 1965, dar nu a recunoscut statul comunist din nord. La 25 iunie 1950 între Coreii începe un război  cumplit ce va dura până la armistiţiul semnat pe 27 iulie 1953. Pacea nu s-a încheiat niciodată şi dealtfel pe 27 mai 2009 Coreea de Nord denunţă armistiţiul. Lângă Gara Ghidigeni, pe lunca Bârladului, este un cătun cu nume ciudat: Coreea. Acolo terenul este ceva mai înalt şi în timpul războiului din Coreea au primit loc de casă câteva familii năpăstuite din satul Gefu Nou, comuna tutoveană Ghidigeni, ale căror gospodării fuseseră inundate. Statele coreene nu se recunosc reciproc, guvernul fiecăruia considerându-se guvernul întregii ţări. La 29 septembrie 2006 prinţesa Yi Haewon, urmaşa familiei imperiale, s-a încoronat la Seul ca împărăteasă a Coreii. Împărăteasa, născută la 24 aprilie 1919, este acceptată de guvernul Coreii de Sud ca simbol naţional. Situaţie similară este în lumea chineză. Guvernul Taiwanului se consideră guvern a întregii Chine. Deşi Beijingul a acceptat actualele frontiere ale Chinei continentale, Taiwanul revendică regiuni care au aparţinut pe vremuri Imperiului Chinez: Badakhstan din Tadjikistan, Sagaing din statul birmanez Kachin, Tanu Uriankai din republica Tuva, parte a Federaţiei Ruse şi zone din Primoria, din regatul Micul Uzbekistan ce ţine de Afganistan şi din principatul pakistanez Gojal. Între statele coreene se întinde o fâşie neutră numită Linia Panmunjon. Este lungă de 250 de kilometri şi lată de patru, în mare parte pustie, cu excepţia a două sate: Daeseong administrat de sudcoreeni şi Kijong, administrat de comuniştii din nord. Localnicii au cetăţenia statului care le administrează satul, însă cu drepturi şi obligaţii limitate, de exemplu ei nu prestează serviciul militar. Pe sub Linia Panmunjon trec patru tuneluri prin care se face legătura între Coreii. Panmunjon nu este unicat politic. Fâşii neutre separă Cipru de Republica Turcă a Ciprului de Nord. Marocul de coloniile spaniole Ceuta şi Melila, Spania de Gibraltar, Israelul de Liban. Coreea de Sud şi Japonia au relaţii normale, dar totodată litigii ciudate. Unul ţine de arhipelagul Liancourt din Marea Japoniei, alcătuit din două insule mari şi 35 mai mici. Apele au mult peşte, iar subsolul marin gaz metan. Oficial insulele Liancourt aparţin Japoniei ca parte a prefecturii Shimane. Enciclopedia Samguk Sagi şi cronica Joseon, lucrări medievale, fac referire la insulele Usan şi Utsuryo ca fiind locuri sfinte ale coreenilor. Coreenii mai spun că alături de cele două, în vechile anale apare a treia insulă sfântă numită Dokdo. Deşi izvoarele istorice nu le identifică clar poziţia, Seulul susţine că insulele se regăsesc în arhipelagul Liancourt şi prin urmare acesta îi aparţine de drept. Japonezii dimpotrivă, arată că Usan şi Utsuryo sunt insule mitice plasate de tradiţie în afara arhipelagului Liancourt, aproape de insula coreană Ullemg. Cât despre Dokdo, prima referire apare abia în 1904 într-o carte de călătorie a japonezului Kawakami Bizan, unde se redă o poveste a pescarilor din insula Ullemg. Până să se lamurească istoricii, armata sudcoreană ocupă în 1994 arhipelagul Liancourt, pe atunci nelocuit. Japonia nu recunoaşte actul. Pe insulele stâncoase Seulul a colonizat pensionari cărora le-a dat locuinţe gratuite, pescari şi vânători de balene. A instalat un oficiu poştal, antene de telefonie, punct meteo, helioport, două uzine de desalinizarea apei de mare, organizează excursii cu turişti în arhipelag şi emite timbre cu sigla insulelor Liancourt. Altă ciudăţenie este insula Parang pe care în 1951 Seulul o cere Japoniei prin intermediul americanilor, pe motiv că a aparţinut Coreii în evul mediu. Despre Parang se ştie doar legenda că e locuită de pescarii care nu s-au mai întors             niciodată de pe mare. Parang nu a putut fi retrocedată Coreii pentru simplul motiv că nu-i de găsit. Marian Rotaru

Leave a Comment