Google

Ce se întâmplă atunci când vorbeşti cu Nimeni despre nimeni?

Written on:October 12, 2014
Comments
Add One

teatru btAm avut mai multe invitaţii pentru acelaşi eveniment de Lansare de carte-singurul lucru cultural care se mai petrece în tradiţionalul Bârlad. ,,Nu cumva să nu veniţi!”- m-a ,,ameninţat” gura dulce a Cristinei Vizitiu, profesor şi directoarea lui ,,Stroe S.Belloescu”, apoi poetul Marian Constandache, bibliotecarul de gardă din casa naţională a lui Stroe S.Belloescu, apoi, cu cartonaş frumos scris şi colorat, profesorul Vasile Cârcotă, geograful care ştie totul despre pământul pe care stăm şi veşnicim. M-am bărbierit cu o lamă ,,Astor”, m-am sclivisit şi am râs de mine în oglinda personală, m-am dat chiar cu lavandă de la Fares. Sala înaltă, cu pereţi de carte veche şi lumină zgârcită de social-democraţie, era aproape plină. Gazda a mobilizat mai multe ,,capete” să se vadă şi să fie văzute frumos la televizor. Tot printre ,,capete” am văzut activişti ce au fost şi mai sunt, de pe timpuri trecute şi actuale, securişti cu zâmbete false şi prefăcute, avocaţi fără tevea şi gospodine cu broboadele în poşete sau legate de gât să nu li se vadă şanţurile şi ridurile indecente. Am mai văzut reporteri şi reporteriţe, cameramani şi camerameriţe, banali şi banale de la televiziunile mult prea locale. Am mai văzut poezia lui George Irava- că el era Fericitul, citită şi recitită, de cine vroia şi nu vroia, doar doar vor fi ,,prinşi”, nu de auditoriu cât de televiziunile mult prea locale. Până şi autorul a susţinut corul acelor ,,fătuci” înfierbântate de poezie şi senzaţii tari. Nu le ştiu numele aşa că le las în continuare în anonimatul lor provincial. I-am ascultat pe toţi şi pe toate cu urechile pâlnie şi cu ochii vizitaţi de cât mai puţină pleoapă. Emoţia era în amorţire şi aşa a rămas pe toată perioada ,,dezmăţului” literar. Am văzut şi ,,stingerea”, orgoliu expirat, ranchiuna şi mult îndurarea si indurerarea lui Gruia Novac, dascălul meu forte de la Colegiul ,,Gheorghe Roşca Codreanu”. În logosul său, poetul Marian Constandache a spus că Gruia Novac este criticul literar al generaţiei noastre, 25 de ani înainte de ’89 şi 25 de ani după şi că ar fi umbra noastră-cum ar fi Umbra lui Mircea la Cozia – as completa eu ironicul si obraznicul traditional. Mă abţin de la epitete otrăvitoare. La adevărul spus de Poet, nici nu subscriu, nici nu ader.George Irava este poetul pe care îl ştiu dintotdeauna, dar că a ajuns la a 20-a carte este un lucru trist şi înduioşător. Poezia se vede cu ochiul şi cu urechea- porţile de intrare în labirintul interlocutorului. Poezia este la fel de nefăcută şi nenăscută, este undeva la aceste graniţe. A apărut între mai multe coperţi şi câţiva şi-au legat numele de acestea ca şi cum ar fi şi ei în anturajul creaţiei poetului. Este prea mult pentru o existenţă de om, este ca un plan de producţie de la ,,rulmenţi” sau de la ,,Ţării cât mai mult cărbune!”. Mesajul poeziei ar fi realitarea, dar nu orice realitate, ci realitatea poetului, frica de viaţă şi de moarte, amintirile, de dincolo şi de dincoace de apele Lethei, care îi oblojesc cuvintele şi îl fac subţire şi străveziu, iubirile care şi-au luat tălpăşiţa şi care tălpăşesc în alte şi alte generaţii. Dacă ar fi să reproşez ceva lui Gerorge Irava, i-aş spune frumos şi cu îndoiala cititorului dependent de poezie: De ce a 20-a carte, Domnule?!…Oboseşte cititorul şi te pune la indexul conştiinţei sale. Pe mine mă încearcă o constipaţie de poezie şi medicii, medicamentele nu s-au inventat încă, iar dreptul la ,,compensate” nu s-a votat încă guvernul să le facă. Este uşor să vorbeşti cu Nimeni despre nimeni, este uşor să vorbeşti cu Poezia despre poezie. Mărinimie falsă, sau aşa trebuie să arate mărinimia?Cauză pierdută, orgoliu în derivă. În poezie se suferă iar eu nu am văzut chipul copleşit al suferinţei. Autorul a căutat doar tema realităţii, dar întregul, rotundul are prea puţin liant, prea puţină Ană să-i ţină construcţia. Realitatea este istoria fiecăruia dintre noi, cum o percepem, cum o vedem, cum o înţelegem, cum o auzim, cum o trăim, cum o visăm şi mai ales cum o scriem cu toate farurile orizontului deschise. Realitatea văzută cu încetinitorul unde totul vine claie peste grămadă, unde cioburile altei existenţe îşi arată cioburile ascuţite şi, obligatoriu, viclene. George Irava este un învins şi un învingător deopotrivă. Săgeţile otrăvite ale suferinţei sale se văd, dar se şi vindecă şi alte şi alte săgeţi primeşte mintea, inima şi falanga sa, altfel nu ar putea scrie. Nu barează nimic, nimic, suferă în taină, scrie în taină şi Dumnezeu îl admiră. Nu ştiu cu precizie dacă triumfă condiţia umană, dar actul artistic, oare, nu profanează condiţia umană? Am plecat de braţ cu Domnul profesor Vasile Cârcotă, de braţ pentru că trebuia să încăpem sub aceeaşi umbrelă, şi am admirat o ploaie măruntă şi străvezie care era nenăscută şi nefăcută cum este şi poezie lui George Irava, Domnilor!… (CHiriac Samoila-Barlad)

Leave a Comment