Google

Caravana electorală a presei

Written on:May 21, 2014
Comments
Add One

M4034S-4211Duminica aceasta va fi o zi de weekend ca oricare alta pentru mulți dintre români. Că va fi simplă zi de weekend sau o zi în care vă veți simți îndreptățiți să vă exercitați un drept, ceea ce ar trebui să conteze, cred eu, sunt MOTIVELE REALE pentru care am putea ajunge în cabina de vot.

Personal, am participat la suficient de multe campanii în care singura ideologie, singurul program și unica strategie a fost punga.

Iar dacă în ceea ce privește partea politică, lucrurile sunt clare, deși deloc bune, ce se întâmplă în acea parte care se presupune că este independentă, apărătoarea libertății, a drepturilor individului și care are datoria de a informa corect și fără pasiuni politice, financiare sau de oricare alt fel?!

În speță, presa. Exact cea care condamn sacoșa politicienilor, în timp ce, la rându-i, a devenit primul agent politic, aservită total unui personaj politic sau altuia și aflată într-o campanie electorală nesfârșită.

În ultimele zile, presa mai are de bifat o ultimă temă de pe lunga sa listă de sarcini. Aceea privitoare la eterna dilemă „a merge la vot” vs. „a nu merge”, o dispută reiterată ori de câte ori se apropie ziua alegerilor.

Nu intenționez să discut aici despre însemnătatea votului, dar vreau să punctez rolul presei în toată această poveste.

În conștiința publică, s-a asimilat de foarte multă vreme și cu o naturalețe periculoasă ideea de moguli, de entități de presă ce aparțin unor personaje vârâte până peste cap în politică și de ziariști care simpatizează fățiș cu o tabără politică sau alta.

La modul cel mai elocvent, avem presa băsistă și presa pesedistă, iar conceptul de „presă liberă” este folosit cu aceleași intenții și efecte ca cel de „partid nou”.

Astfel, între politician și simplul cetățean, se află un intermediar din ce în ce mai agresiv și, fără supărare, nociv, care reprezintă pentru orice om de rând singura sursă de așa-zisă informare, reușind, în toți acești ani, ca tristă performanță exclusivă, să împartă și să clasifice în mod strict socialul în tabere politice. Acest lucru, în timp ce perorează interesul stăpânului care o plătește sub aparența interesului pentru oameni.

Acum, diverși jurnaliști de partizanat politic, cunoscuți și arhicunoscuți, ne spun de ce ar fi bine să votăm sau nu, în timp ce se dau exemple pe sine, ca modele și, implicit, formatori de opinie.

Doamnelor și domnilor de acest fel din presă, cu tot respectul, atât timp cât rolul dumneavoastră este unul eminamente de unealtă a politicului,  ca om încă perfect capabil să gândească de unul singur, nu mă interesează părerile dumneavoastră și sunt convinsă că ele lasă rece pe orice individ care se respectă pe sine.

Un minim de realism mă împiedică să cred că presa, oriunde pe lumea asta, este ceea ce ne lasă pe noi, muritorii, să credem. Însă, există o serie de diferențe fundamentale. În România, clasa politică naște o presă pe măsură, oricât de mult ar încerca cea din urmă să pară inversul a ceea ce este. Ilar și grav este faptul că, în timp ce pune etichete politicului, presa se etichetează pe sine.

Bineînțeles, mai sunt în această meserie și oameni care cred sincer în ceea ce fac și care au cele mai bune intenții. Însă, ca și în politică, independenții fie mor sau abandonează repede, fie sunt nevoiți să intre în vreun partid.

Din fericire, sunt un om cu propriile convingeri, care a înțeles că adevărata informație nu vine de la presă, de orice fel ar fi ea.

 Din nefericire, sunt mulți oameni pentru care „informația” furnizată de presă este literă de lege și care devin masa de manevră și soclul pentru personaje pe care, apoi, ajungem să le urâm, considerându-le cele mai mari rele pentru această țară. Le înfierăm pe ele, dar fără a tăia conducta care a alimentat continuu cultul lor și care, secundă de secundă, ne-a fluturat pe sub nas pungi pline de opinii dintre cele mai „obiective”.

Întâmplător sau nu, în funcție de plată, sigla acestor opinii se schimbă, iar jurnaliști, care altădată elogiau un personaj politic, își pun ulterior cenușă în cap, mărturisind că s-au înșelat amarnic și că, între timp, au realizat că un altul este cel mai potrivit. Potrivit cui și în funcție de ce interes? Greșeala este omenească, însă când ea devine o stare în sine, „făptașul” poate fi considerat ori naiv, ori malefic.

Zilele trecute, un om ce se pretinde a fi de elită în branșa jurnalistică spunea că jurnaliștii scriu o istorie pe care numai ei și-o asumă. Nu contest, dar, având în vedere ce se întâmplă, este o istorie tare neagră și sunt convinsă că, în aceste condiții, nu mai sunt atât de dornici de a și-o asuma. Iar dacă o fac, nu au deloc de ce să fie mândri și poate că nu ar trebui să uite ce s-a întâmplat după 1989 cu mai toți jurnaliștii care au fost asociați cu odele la adresa lui Nicolae Ceaușescu. Ei, bine, când această epocă va dispărea, unde veți merge, doamnelor și domnilor, care acum scrieți cu mândrie și vă asumați istoria? Cui veți mai cânta ode? Dacă veți mai cânta ceva…

Departe de a critica un domeniu pe care îl consider în esență extrem de important, critic oamenii care, folosindu-se de el, își atribuie însușiri complet false și opuse domeniului în sine.

Nu pot să nu mă gândesc la foarte mulți oameni din țara aceasta pentru care duminică nu va reprezenta doar o altă zi de weekend, și care, zi de zi, cred că domnii jurnaliști cu morgă de la televizor sunt coborâtori din însuși Dumnezeu, deținători ai adevărului absolut, dar care, nu se știe prin ce mister, se manifestă ca niște sacoșe electorale umane, pline de tot felul de lucruri care pot ostoi vremelnic foamea, dar care, pe termen lung, o accentuează. Iar când o asemenea sacoșă intră în casele noastre, spunându-ne de ce trebuie să votăm și mai ales pe cine, e că prea puțini suntem capabili să replicăm că putem gândi bine merci și singuri, fără stimulente atât de transparente?

Ori, aici se află tocmai responsabilitatea presei, o responsabilitate care, asemenea avantajelor, ar trebui împărțită cu politicul.

Leave a Comment