Google

Caloianul

Written on:June 1, 2015
Comments
Add One

Platoul Kiyl Khor si Muntele SumeruPână prin anii 1940 se obişnuia la Ghidigeni, pe valea Bârladului, ca la vreme de secetă să se fie purtat cu alai Caloianul, o bucată de clisă modelată după înfăţişarea omului. Păpuşa era plimbată prin sat şi pe câmp, fiind însoţită de toată suflarea aşezării. Doar preotul nu participa la procesiune. În mers se cânta “Ene Caloiene”. Apoi, la fântâni jucau paparudele, fete îmbrăcate doar cu fuste făcute din frunze de brusture. Ţopăiau şi strigau la Şue, zeul get al Soarelui, în timp ce privitorii le udau cu apă. Ritualul paparudelor se păstrase şi la Ciocani, pe valea Totovei. Paparudele închipuiau pe ştime, zânele apelor din mitologia geţilor. Vechii greci le spuneau naiade. Caloianul era invocat nu numai la Ghidigeni, ci şi în multe alte sate de pe tot cuprinsul Vechiului Regat, arată geograful Ion Ghinoiu în lucrarea “Obiceiuri populare de peste an”. Dar cine a fost Ene Caloian?

În greaca veche, aineas însemna “lăudat”. Din adjectivul aineas a derivat numele tracului Enea, prinţul din Troia care a emigrat după cucerirea cetăţii sale în Latium şi a fondat oraşul Alba Longa. Urmaş a lui Enea este Romulus, strămoşul romanilor. De la Enea provine numele Ene. În sanscrită termenul “kala” are multe înţelesuri, în funcţie de context. “Kala” înseamnă deopotrivă “melodios” şi “veşnicie”. Cei doi termeni, melodios şi veşnic, sunt contopiţi în “muzica sferelor (cereşti)”, imaginată de filosoful Pitagora, marele iniţiat al Greciei antice. Kalachakra este denumirea celei mai profunde învăţături budiste tibetane, tradusă prin “roata timpului”, sau la fel de bine, “ciclurile veşnice ale timpului”. Ştim că budiştii, la fel ca maiaşii, percepeau istoria universului ca o succesiune de cicluri temporale. Lucrarea antică indiană Vimalaprabha spune că suveranii Shambalei, Dharmaraja – Regii Puri, au învăţat kalachacra de la însuşi Buda. Filosoful Osho a atras atenţia asupra zeiţei primordiale Kala, considerată în panteonul indian Mama Timpului. Zeiţa există din preeternitate, de dincolo de timp. Mai târziu Kala a devenit Kali, divinitatea feminină a iubirii fizice şi totodată a morţii. Kali personifică ciclul infinit al naşterii, morţii şi renaşterii, adică veşnicia. Scrie Marcel Pollaud – Dulian în volumul “Sclavia în zilele noastre” că în India există triburi de nomazi care practică sacrificii umane în numele zeiţei Kali. Sunt monitorizate de poliţie în baza legii federale “Criminal Tribes Act”. Titanul Cronos, regele pelasgilor, a trăit în străvechime, de aceea numele lui a devenit sinonim timpului. Caloianul invocat la Ghidigeni este o divinitate ariană primordială, din aceaşi familie religioasă cu zeiţele Kala şi Kali. În Oltenia Caloianul este Tatăl Soarelui, ceea ce denotă o entitate existentă dinaintea Universului. “Ene – Caloiene” se traduce prin “Laudă Caloianului – Laudă Celui Veşnic”. Caloianul aduce ploaia şi face să rodească câmpurile. Ploaia oferă ţăranilor siguranţa că se reia ciclul natural. Numele Kali are rădăcină comună cu substantivul kalan, tradus deopotrivă prin timp şi negru. Negrul simbolizează infinitul, dar şi renaşterea, fiind culoarea pământului roditor. Kali, zeiţa iubirii, este legată de rodnicie şi frumuseţe. De la Kali a derivat în greaca veche substantivul kalo – frumos, femininul românesc Călina şi numele lui Cupidon, zeul iubirii la romani. O regăsim pe Kali în limba indiană hindi unde se spune la fetiţă, kerani şi în femininul englezesc Kerry. Din acelaşi grup lexical face parte românescul cârlan – miel de un an, moştenit prin filiera getică. Apare regionalismul cârlănar – cioban. Sanscritul “mani” înseamnă bijuterie. Romanii îi venerau pe mani, zeii protectori ai casei, iar la noi mana este rodul câmpului. Avem expresia câmp mănos. La Ghidigeni ultimii struguri din vie se lăsau pentru mană, deci ofrandă manilor. Ţinuturile în care s – au întemeiat satele Cârlomăneşti din Tutova şi Buzău au fost de bună seamă roditoare, mănoase pentru oieri. Probabil aceasta este etimologia aşezărilor şi nu numele împăratului franc Carol cel Mare, cum crede un autor. Carol cel Mare a întemeiat pe la anul 800 d.Hr. imperiului caroligian, strămoşul statului francez, dar francii nu au călcat vreodată pe pămăntul romănesc. De remarcat că una dintre ţările Peloponezul se cheamă Mani. Manioţii, băştinaşii din Mani, sunt păstori, oameni viteji care nu au acceptat nicicând stăpânirea străină, păstrându – şi autonomia şi în statul grec actual. De felul lor manioţii sunt dorieni veniţi din spaţiul carpatic. Nu este exclus ca obârşia ciobanilor manioţi să fie pe locul satelor Cârlomăneşti şi de ce nu, Măneştii din Prahova şi Dâmboviţa. Manioţii erau războinci temuţi, de aceea în limba elină, mai tânără decât graiul dorienilor, maniot este sinonim cu nebun, în sensul de neînfricat. Luptătorii geţi dispreţuiau moartea. Cuvântul grec mania este înrudit cu românescul mânie. Cuvintele getice s – au păstrat până în vremurile din urmă. Ţăranii din Ghidigeni luau apă la câmp cu bota, vas din lemn purtat în spate. La vas geţii spuneau butilis. Getului bota îi corespunde englezescul box – cutie, la fel cum getul spirus – repede apare în engleză ca sprint, de unde sprinter – curier rapid. Ene Caloianul nu este singurul crâmpei de religie păgână. Dacă trupul mortului dezgropat după şapte ani, cifra sacră, era intact, se credea că omul făcuse păcate grele. Avem rămăşiţa credinţei getice în vârcolaci, “morţii vii”cu suflete damnate. Topirea trupului fizic permite eliberarea sufletului. De aceea indienii ard morţii pe rug. Creştinismul repudiază practicile păgâne şi Dumnezeu a trimis nu odată semne care să întărească credinţa. Bunăoară pe un stejar din satul Gefu Vechi, comuna Ghidigeni, a apărut acum mulţi ani chipul Maicii Domnului. Acelaşi chip sfânt l-a găsit tatăl meu când a despicat un lemn din pădurea Ghidigeniului. Obsesia veşniciei este general umană. Tibetanii îşi imaginează că undeva în ţara lor se află platoul Khiyl Khor înconjurat de şapte lanţuri muntoase, despărţite prin lacuri presărate cu insule. De pe Khiyl Khor se avântă la 15 000 de metri vârful Sumeru unde tronează regii eterni ai lumii. MongoliI spun că un ţinut aflat dincolo de muntele Bogdo Ula din Altai este locuit de oameni sfinţi, bătrâni de când lumea. Chinezii la rândul lor cred că în munţii Kun Lun sălăşuiesc Nemuritorii. Un calmâc a rămas să mediteze într-o peşteră din Kun Lun. După o vreme merge la oraş să înoiască provizia de pâine. Brutarul refuză banii calmâcului. Nu mai circulau de două milenii.Atâta timp trecuse de când stătea în peşteră şi nu câteva zile cât crezuse el. Omul resemnat face cale întoarsă. Oraşenii îl urmăresc, dar nu pot urca muntele cu peştera, fiind opriţi de un zid invizibil. Observăm asemănărea peşterii calmâcului cu Valea Plângerii din basmul nostru “Tinereţe fără bătrânete”. (Marian Rotaru)

Leave a Comment