Aşa cum uleiul se ridică deasupra apei netulburând-o, mulţi oameni aleg la asfinţit, demn şi cinstit, să se retragă în semivinovăţia anonimatului, părăsiţi de ardoarea, mai mult ori mai puţin vinovatelor păcate ale juneţei, de focul limbii şi de neliniştitorul freamăt al tuturor iubirilor şi decepţiilor din dragoste, deşi acestea rămân neadormite pentru inimă, în toată această viaţă finită a omului călăuzită de legi, cu atât mai de ne`nţeles cu cât par a fi! Unul câte unul vârstnicii dispar, departe de verva lumii, fără a fi observaţi, căci, ce însemnează un bob într-o holdă?! Câteodată alunecă într-o izolare pe care numai ei singuri o însufleţesc. Uneori zgomotele adâncesc singurătatea şi nefericirea, de aceea, plecările la timp ale omului, în liniştea unui colţ de lume se circumscriu unui şir de încercări, de-a lungul întregii sale vieţi, de a-şi proteja intimitatea, de a-şi feri căderile, pe cât se poate de sigur, de la faţa indiscreţiei. Ceea ce nu i se cuvine unui om, niciodată, însă, este să nu fie privit numai tină `nvestită cu viaţă, pentru că, la obosita bătrâneţe, trupului întomnat îi scade puterea, dar spiritului nu-i trosnesc şi nu îi fumegă încheieturile.

Nu se alcătuieşte aici o împânzire de cuvinte menite să sugereze o cuprindere de perspectivă a ceea ce mă va aştepta pe mine – eu nu am condei febril spre a pune grijile negre pentru mine, pe albul hârtiei! Pe mine mă mâhneşte faptul că atâţia oameni de seamă, parcă s-ar feri să nu incomodeze posteritatea, de vreme ce alţii şi când va fi să ajungă oale şi ulcele, se aşteaptă să fie de Horezu sau de porţelan de Saxa. În tot marasmul acesta al lumii, pline ochi de astfel de oameni, mişună cei care stau tot timpul cu ochii pe alţii, calomniindu-i ne`ncetat, într-o încercare exagerat de protecţionistă pentru propria imagine, de parcă cinstea este o exterioritate contagioasă şi nu e grefată în caracter, de parcă bea cineva, de pildă şi se poate îmbăta altcineva! În faţa pedepsei şi a morţii, omul e singur şi fiecare răspunde pentru sine. Omului nu îi trebuie aripi ca să se ridice la virtute, ci libertate, minte şi har, aşa încât nu coregrafia pasului pe drum, trebuie desenată cu precizie, ci idealul. Tendinţa criticii şi calomniei precipitează somnul multora şi aşa ajunge subiectul dezaxat de predicatul lui, aşa alunecă prin lume oameni cu o prezenţă exterioară bine aspectată, dar cu aspiraţii şi aptitudini viciate de orgolii nebazate, faţă de omul inteligent, care îşi problematizează nedefinit situaţia, prin refuzul voit de a-şi decora artificial viaţa sa.

Părerile acestea, care par înverşunate, drept o fortăreaţă în calea adaptabilităţii ceremonioase, în anturaj, sunt inspirate de un om pe care cultura şi istoria locală buhuşeană, îl vor revendica mai târziu: Irimia Buture. E născut la anul 1921, în satul Siret, comuna Letea Veche, judeţul Bacău. Acest om putea şi poate şi astăzi vorbi celor care au în mâini astăzi, destinele aşezării, ale Buhuşiului. Întâi despre modestie! Nu se autointitulează niciun moment omul cunoaşterii a tot ce mişcă, nu este contestatar de notorietate al oricăror postulate de viaţă, ieşite din zona preferinţelor şi „predicţiilor” sale, nu contribuie la deteriorarea ideii de bun simţ. Nu este descătuşat de vigoare în educaţie, dar nici nu a îmbrăcat niciodată cămaşa fragilităţii alarmante a unei culturi deocheate, aclamative, stridente. Nu spune vorbe cu „prestigiul” lamentării în aiurări, nu vrea să dea impresia că gândeşte profund, făcând însă, imposibilă cunoaşterea profundă, activând nimicul. Nu se pierde în neant, nu umple timpul cu vorbe goale, nu face planuri pe care să le schimbe, după cum se potrivesc ele intereselor sale. Nu îşi protejează intimitatea până la a fi frustrat chiar şi pentru o privire îndreptată asupra sa, vorbele lui nu sunt calea rătăcirii sigure.

Absolvent al şcolii Militare de Ofiţeri, Irimia Buture a participat la luptele de pe frontul de vest de la Debreţin, Miszkolk, Rima Zombat, Banska Bystrica, din Ungaria, până în munţii Tatra. După terminarea războiului a lucrat în Administraţia Finanţelor la Bacău şi la Buhuşi, apoi, timp de 11 ani a fost director la IGO Buhuşi, după care, fiind pensionar, a lucrat la CARP Buhuşi, 16 ani. Este veteran de război, în grad de colonel, Cetăţean de Onoare al Oraşului Buhuşi.

Un astfel de om, onorează şi însufleţeşte o comunitate. Nu îl cheamă însă nimeni să îl consulte, să îi ceară un sfat. L-a slujit credncios pe Majestatea Sa Regele Mihai I, ultimul bastion împotriva sovietizării României. El admite fără să protesteze părerile altora, dar nimeni dintre „conducătorii” de azi nu are timp pentru un schimb rezonabil de cuvinte cu el. Pentru cine îi trece pragul casei, aşează pe masă o „gustărică”, începe cu o „ţuiculiţă” care cuprinde cerul gurii cu flăcări şi la sfârşit aduce un vin catifelat, încărcat cu arome liturgice, înveselitor şi zice: „viaţa se înfulecă, nu se gustă şi să ştii că mai mulţi oameni a înecat Neptun, decât Bachus!”

Acesta este Irimia Buture de la Buhuşi, un bărbat octogenar, demn şi cinstit! Tiparul va face să rămână aceste rânduri prin care, mâine cititorul din alte vremuri ce vor veni, îl vor aşeza în rândul întemeietorilor demnităţii ai făptuitorilor oraşului Buhuşi! (Aurel V. ZGHERAN)