Călătorind recent prin ţară, mi-am dat seama că, într-un timp năduşit de încrâncenări, de căpătuieli insaţiabile, într-o vreme a hămeselii, se ridică fără număr, la cer, biserici gigantice care însufleţesc sluţenia arhitecturală, adevărate hangare de cult care abdică de la armonia edilitară, la umbra cărora îşi înghit amarul sărmanii cu plânsul în gât. Ele îngenunchează demnitatea omului şi sfidează dreptul de a sta în picioare, fac să nu mai rămână din om decât o umbră pe peretele unui canion. Multe dintre ele primesc sponsorizări cu substrat manipulativ, care eşuează în venituri fără acoperire, pentru unii.

Biserica îl ridică pe om la cer şi aduce cerul la om, de aceea, bunul creştin trebuie să îi admire şi forma, să se simtă chemat la ea, ceea ce nu poate face o biserică megalomană pe care pare că ziditorul a făcut-o de la cer, către pământ. Astfel de biserici asociază credinţei o “glorie” care îi lipsea: posibilitatea strângerii de cât mai multe donaţii benevole, fără trebuinţa de ţidule!

Niciun om de bună credinţă care, apăsat de toate marasmele lumii, îşi aduce pasul sub bolta bisericii, nu se împotriveşte zidirii bisericilor, dar este vorba ca ele să arate estetic şi să aibă menirea de a cuprinde cu pietate sufletul împilat de supărare, nu să ridice suspinul pe verticala turlelor maiestuoase; sufletul trebuie aşezat orizontal, la piciorul altarului Lui Dumnezeu! Creştinul nu se înşeală în desluşirea chemării către biserică şi înţelege că nimic nu îl poate face să ţină capul sus, spre a privi vârful crucii de pe turla bisericii, dacă i-a fost culcată la pământ credinţa inimii.

Singura readucere la normalitate a ziditorilor de biserici deformate, megalomane, este plecarea din avântul mândriei. Numai astfel se poate vedea frumuseţea pe care o descriu prin aer bisericile suple medievale, monumente de artă populară românească. Totuşi, nu punem mâna pe piatră, întru apărarea acestor frumuseţi suave, ci, păstrându-le, trebuie să avem grija de a nu fi înţelenită ţara cu biserici care nu seamănă a biserici, care sunt atât de nepotrivite ca formă încât, dacă ar fi gravate pe bancnote, lumea nu ar mai iubi banul. În general, aşezămintele monastice, mănăstirile nu comit dezarmonia, megalomania construcţiilor. De aceea ele se cer a fi sursă de inspiraţie contra fanteziilor arhitecturale care au împresurat România cu giganţi ritualici. Ca şi pictura monumentală bisericească şi arhitectura bisericilor trebuie să oglindească o frescă a existenţei rustice, întoarcerea către epica existenţei noastre, a românilor creştini. Intocmai mărimea bisericilor şi multele turle urâte iau din monumentalitate şi frumuseţe! (Aurel V ZGHERAN)