Google

Atelierele unui zugrav numit Ștefan Luchian

Written on:July 3, 2018
Comments
Add One

Numele lui Ștefan Luchian este unul dintre cele mai prestigioase ale plasticii românești. Născut acum 150 de ani, el face parte din generația imediat următoare lui Aman, Grigorescu și Andreescu, contemporan fiind cu Th. Pallady și G. Petrașcu dar neavând norocul să trăiască asemenea lor până la adânci bătrâneți și să-și dea măsura întregului său talent.

Când în fața picturilor tânărului Ștefan Luchian, Grigorescu exclama: „am în sfârșit un urmaș”, arta modernă românească trăia unul dintre cele mai importante momente ale istoriei ei. E adevărat, Luchian a pornit de la Grigorescu, dar a tălmăcit într-un limbaj propriu sensurile artei acestui mare fondator de tradiție și se cuvine să observăm de altminteri că el nu a considerat să rămână la subiectele artei maestrului, ci a încercat și a izbutit pe deplin să-i descifreze înțelesurile lăuntrice, acelea care creau temeiurile unui spirit național în arta românească. De pildă, el a dezvoltat cu mijloace stilistice foarte personale o temă care nu a reținut decât arar atenția maestrului său. Florile, căci despre ele este vorba, nu și-au aflat la începuturile artei românești moderne nici un alt interpret înzestrat cu o sensibilitate poetică atât de adâncă și cu o dragoste adevărată pentru natură cum a fost Luchian.

Uneori, ca în Garoafele, culorile sunt puternice, clare, îndreptățind comparația cu o compoziție muzicală ale cărei sonorități evocă sentimentele de bucurie ale unui om care se bucură de lumina ce învăluiecorolele transparenteîntr-o zi liniștită de vară. Alteori, exemplul cel mai convingător fiind Anemonele, florile se proiectează pe un fundal de culoare gravă și densă, sugerând mai curând meditația melancolică a artistului copleșit de tristețe. Nu trebuie să uităm că în ultimii ani de viață, atunci când o suferință necruțătoare îl doborâse și Luchian era țintuit într-un scaun de infirm, el s-a întors cu precădere spre tema florilor regăsind în cele câteva crâmpeie de culoare sensurile atotcuprinzătoare ale unei naturi pe care a iubit-o întotdeauna cu patimă.Nu trebuie să uităm că în ultimii ani ai vieții a pictat având unealta cu un strop de culoare legată de încheietura mâinii căci doarcele trei degete cu care creștinul își face sfântul semn de închinăciunemai dădeau ascultare impulsuluicreator. Cu ce eforturi dincolo de omenescul obișnuit va fi pictat, cu ce dureri dincolo de suportabilul uman va fi lucrat a știu doar artistul. Noi știm că împunsătura de penel dictată de acea zvâcnire a umărului drept, chinuitoare mișcare darcauzatoare de tehnici noi în pictura românească i-aasigurat eternitatea. Noi știm că după atâtea decenii culorile din pânzele lui Luchian își păstreazăaceleași străluciri de smalț, florile lui scămoase sau catifelate după cummână osoasă, descărnată, cu degetele înțepenite pe penel, a dat pânzei lovituri de berbec sau lovituri de floretă, sunt încă aievea înmiresmând parcă aerul cu parfumul lor suav.A iubit natura dar n-aimitat-o iar ceea ce a lăsat în artă a fost interpretare, a fost un mod de a crea natura, adăugând acea notă personală care ține de individualitatea artistului. Continuare in editia tiparita e regionalului Informatorul Moldovei de miercuri 4 iulie 2018.

Leave a Comment