Pe căldura aceasta, în parcuri, la Buhuşi, scrânciobele se bălăngăne goale şi crâşcă din încheiturile neunse, iar copiii stau în casă, dorindu-şi bucuria ninsorilor. Jos, în piaţă însă, e târg, e huiet de ecouri, în consonanţă cu oftatul oamenilor ce curg arătându-şi nerostul umblatului, în privirile lor aiurea, în mersul şăgalnic şi cu mâinile la spate.

Copiii romi, cu ochii rotunzi şi rumeni ca boghiţele de boz, cu ritm şi tânguire alipite de identitate, improvizatori prin fire şi deprinderi se ţin după lume cu mâna întinsă. Blocul „NATO”, afumat, insalubru, e ca o cocină, mizer, infecţios, groapă în care s-a scufundat civilizaţia, peşteră în care renaşte viaţa tribală, galerii şi caverne afumate în care s-au întors oamenii rupeştri! Hoţia dă gloriei oraşului, o gravitate care îi lipsea. S-au umplut două decenii cu această glorie. Casele faraonice sunt conspirative, aici se proiectează strategiile borfaşilor.

De la un pas, la altul, e câte o dugheană unde beau ,,schimnici” rămaşi fără neveste; aici este animaţia frenetică a oraşului. Până şi popii îşi vântură poalele popeşti şi-şi burduşesc buzunarele încăpătoare cât o gură de prăpastie. Marile dughene buhuşene au atras parastasele, mai cu seamă pentru că mai marii târgului se poartă de parcă ar fi călugări cărora nu li se văd inimile pe sub sutane.

Mereu răzbat din afunduri de cimitire cântecele prohodirilor şi bocetele babelor încovrigate. Clopotul morţilor se aude la amiaza morţii oraşului. Înmormântările se fac din milostenia celor avuţi, ale căror burţi abia dacă mai încap pe poarta pe care iese dricul. Ei au devenit hidrocentrale care curentează, s-au dezumanizat. Alaiul morţilor săraci, îngropaţi din milă, se intersectează cu oameni cărora nu le pasă de nimic. Miasmele, ritmurile şi surogatele de bâlci acompaniază pe morţi, în drumul spre groapă.

Tot oraşul e dughenizat, toate barurile au terase în spaţiul public, pe trotuare; la început a fost streaşina, ieşită afară din acoperiş, apoi s-a tras un perete din marginea ei, pe trotuar, după care o altă streaşină a ieşit în afară şi un alt perete a căzut de sub ea, muşcând din spaţiul public, aşa încât terasele au ajuns a fi tronsoane care au înghiţit trotuarele.

Tot oraşul e înăduşit de dughene şi coşmelii!… Iar decorul cel mai dinamic şi pitoresc e în piaţa de jos, unde sunt grătare cu mititei cleioşi şi vineţii, tarabe cu acareturi, corturi cu pepeni, coşărci cu gogonele, căruţe cu varză, cu de toate… Măgăoaiele cu manele se smiorcăie înfiorător, mardeiaşii buzunăresc, boşcăiţii străzii cu nasurile morcovii duhnesc, cerşetorii duium se milogesc, potăile depun puricii… trompete, ţignale, baloane, statuete de ghips, flori de plastic, tablouri oribile, icoane păgâne, oale, linguri, făraşe, cleşti, belciuge… E larmă de balamuc, e o pâclă înăduşitoare.

Stăpâniţi de o aşa „melancolie” şi „frumuseţe”, cei mai binevăzuţi oameni din oraş sunt întocmai acei care îl sluţesc. Pe aşa o năduşeală ca acum, parcurile sunt goale iar fântâna arteziană din centru e fierbinte ca focul. Din ea nu a ţâşnit niciodată un fir de apă, iar cui i-a trebuit ca să investească bani acolo o fi fost bătut de gândul de a construi un crematoriu. Şi la cel ce scoate un cuvânt despre toate acestea tăbărăsc zece. Până acum a fost ziarul acesta care a mai îndrăznit, dar i s-a dat în cap, la Buhuşi. La Primărie nu-l vrea nimeni, iar tânărul patron care îl distribuia la chioşcuri a găsit binevenit să îl scoată de pe tejghele, deoarece el e prea tânăr ca să îşi vrea păr alb în cap, iar cine e în spatele lui e prea bătrân ca să îl poată scăpa de sub control.

M-am îmbolnăvit atunci când am văzut ce judecată dă puls acestui oraş, mi s-a făcut atât de rău încât am crezut că „dau colţul”! Eu muncesc la acest ziar şi mă călăuzeşte gândul că nu o fac în zadar. Am primit însă multe telefoane şi am aflat că a fost căutat la chioşcuri, ceea ce m-a însănătoşit, ca să îl duc eu, cu mâna mea, la cititori. Oricât de greu va fi, îl voi duce din casă în casă.

Dar mai e ceva: eu mai scriu şi la alte publicaţii şi, oricât se va vrea, nu se vor putea scoate toate de la chioşcuri! Tot la fel scriu şi acolo, nu am cum altfel, pentru că dacă nu se schimbă cei despre care scriu, cum să mă schimb eu?! Totul este împietrit la Buhuşi şi se observă că cei care vând ziare nici nu ştiu ce au în mână, de vreme ce au hotărât să renunţe numai la unul.

Era cândva aici o doamnă, Grozavu, care, la prima oră făcea revista presei, pentru ca să o poată prezenta şi vinde. Poate că într-o zi, o altă doamnă Grozavu va renaşte la Buhuşi! Iar aceştia de acum nu vor mai putea desface presa decât în Cuba ori Coreea de Nord! (Aurel V ZGHERAN)